Omul poietic şi regândirea poiesis-ului grec

În Voinţa de putere Nietzsche anunţă auroral că esenţa fiinţei umane este dimensiunea sa poietică. Ca încununare a firii, omul este creatorul prin excelenţă iar gândirea modernă trebuie să-şi îndrepte reflecţia spre această vocaţie esenţială a omului: aceea de fiinţă creatoare. „Genialitatea” şi „creativitatea” sunt şi trebuie să rămână de acum încolo etaloane de valoare. Geniul şi creaţia trebuie – imperativul vremurilor noi – să ghideze gândirea viitoare a omului, de vreme ce îl determină în chip esenţial, şi trebuie cultivate (colo, colere, cultum) de umanitatea modernităţii; ele sunt jaloanele care călăuzesc gândirea culturii moderne ca „supremă formă de existenţă”1. Această insurecţie a omului vremurilor noi, ca subiectivitate creatoare ce se defineşte pe sine, în relaţia sa cu lumea, cu obiectele, gândite de-acum în obiectualitatea lor, prin subiectul uman, subântinde două înţelesuri ale omului ca „fiinţă care creează”: el este cel care creează în sensul celui ce acţionează, care, pe de o parte, „face”, creând ceva, ca produs al creaţiei sale, şi, pe de altă parte, în sensul că el lucrează (lucrul, obiectul muncii sale), munceşte.

Această „mutaţie” a esenţei fiinţei umane, a omului înţeles ca subiectivitate, subliniază Heidegger – în ultimul său curs susţinut ca profesor – s-a produs o dată cu Renaşterea. Gânditorii şi creatorii renascentişti au raportat, la rândul lor, fiinţa umană la antichitatea greacă şi romană spre care şi-au întors din nou privirea, socotind că grecii cu toţii – poeţi şi gânditori, artişti şi oameni politici – erau „creatori” în sens larg. Nimic mai fals, ne spune Heidegger, cel care deconstruieşte această opinie răspândită mai cu seamă de vreacul al XI-lea, spre a regândi poiein-ul în spiritul grecilor şi în consonanţă cu ce înţeles confereau ei acestui cuvânt. Dar să-l recitim şi să-l ascultăm pe Heidegger. Vom reproduce aici un citat mai lung, tocmai pentru că el conţine o primă tentativă de reinterpretare a unui concept fundamental al metafizicii tradiţionale: „Cum putem totuşi să susţinem că reprezentarea omului creativ şi a creatorului este străină fiinţei greceşti? Grecii nu numesc ei oare poetizarea însăşi cu numele poiein, poiesis, cuvinte în virtutea cărora, şi astăzi, spunem «Poezie» în loc de «Dichtung»? Dar ce înseamnă poiein?Literal, conform dicţionarului: «a face». Dar ce înseamnă aceasta, «a face», atunci când o gândim ca poiein?, adică după înţelegerea grecilor? Se gândesc grecii, prin aceasta, la «a crea», fie în sensul de cel care produce creativ, fie în sensul de a lucra, ori în sensul care face unitatea celor două denominări? În niciun fel. Ce înseamnă aşadar poiein? şi poiesis? Noi gândim poiein-ul în modalitatea greacă, dacă gândim tocmai atitudinea pe care o întreţine umanitatea greacă faţă de fiinţare, în aşa fel încât, gândind-o, noi luăm experienţa greacă a fiinţei ca punct de sprijin, şi nu oricare altă reprezentare a realului, ofilită şi acceptată fără o examinare, reprezentare în sânul căreia noi cei de astăzi am crescut în răspărul oricărei educaţii în domeniul gândirii şi am redevenit astfel, trecând drept barbari. Gândită în manieră greacă, fiinţarea este ceea ce vine în prezenţă, cea care, ca atare, vine să stea în neascundere. Poiein înseamnă a face ceva să iasă din nou în prezenţă, a-l scoate din ascundere”2.

Spre a-l lumina şi a-l lămuri şi mai mult, în vecinătatea spiritului grec, Heidegger apropie poiein? de germanul hervorbringen, descompunându-i înţelesul; her desemnând ceea ce era în ascundere; la rândul său, vor: ceea ce înaintează în neascundere, deschisul de la orizontul şi dimprejurul omului; iar bringen desemnează actul de a primi ceva, a-l prezenta şi a-l dărui. În actul de „a face”, înţeles ca poiein?, ceea ce este esential nu e activitatea, facerea ca atare în urma căreia se iveşte ceva nou. O înţelegere mai apropiată de ceea ce gândeau cu adevărat grecii prin poiein? ne-ar putea-o revela o interpretare pertinenta a Fragmentului 112 din Heraclit. Este acesta unul dintre punctele nodale ale cursului precedent al lui Hiedegger, cel din semestrul de vară al fatidicului an 1944, aşadar penultimul său curs ca profesor3, înainte de acest ultim curs – pe care îl sondăm şi noi, aici – când, abia după a doua lecţie, a fost chemat de Volkssturm, forma nazistă a „ridicării în masă”, iniţiată la sfârşitul anului 1944, pentru ca Germania să facă faţă ocupării de către aliaţi a teritoriului naţional.

Ne întrebăm, iarăşi, urmând încă articulaţiile fine ale discursului profesoral şi paşii gândiri hedeggeriene: ce înţelegeau grecii prin „poiesis”? Iată ce le răspunde studenţilor săi profesorul Heidegger, la această întrebare: „Orice atitudine pe care o concepem astăzi ca atitudine de «creaţie artistică» este, pentru greci, un poiein. A poetiza inseamnă chiar poiein, poiesis, intr-un sens remarcabil. În poiein domneşte luarea în sarcină a ceea ce i se întâmplă omului şi îl priveşte, domneşte sarcina de a transmite tot ce se iveşte astfel, de a-l prezenta expunându-l, de a-l stabili. Nimic nu este aici de resortul «acţiunii» unui spirit creator; dar deopotrivă nimic care să aparţină «pasiunii» unui tremur dionisiac care apoi să fie exteriorizat - «expresie»pe care o lansăm ca dovadă tangibilă că «avem cultura în suflet»”4. Poiein-ul gândit de greci însemna aşadar a aduce în prezenţa ceea ce „este” deja, dar care zăcea în ocultare, în stare de ascundere. Opera rezultată dintr-o astfel de operaţie, de pro-ducere nu este neapărat ceva ce ţine de noutate. Doar omul timpurilor moderne, dornic mereu de a produce ceva nou, a alterat sensul acestei acţiuni făcând din producere o cursă perpetuă, în căutarea cu orice preţ a noutăţii.

Ca să înţelegem poiesis-ul în vecinătatea spiritului vechilor greci – ne spune Heidegger în pătrunzătorul său gând – trebuie să îl apropiem de conceptul de adevăr (aleteia), şi acesta gândit însă în felul în care îl înţelegeau contemporanii lui Heraclit. „Doar dacă gândim poiein şi poiesis in maniera grecilor, adică punându-le în raport cu aleteia, putem presimţi cum ceea ce numim «a poetiza» («Dichten») a putut fi gândit de greci ca poiesis. Însă toate acestea ne semnalează în acelaşi timp că va trebui să gândim, într-o bună zi, acel «Dichten» al grecilor nu pornind de la conceptul nostru de «Dichtung», ci pornind de la ceea ce este esenţial poiesis-ului, daca acest cuvânt, care este al lor – odată intrat într-o dezbatere cu noi – este capabil să ne vorbească în lăcaşul şi locul mizerabilelor succedanee ale slăbiciunii noastre de epigoni”5.

1 „Gândirea omului creator, mai precis gândul că omul atinge cea mai înaltă împlinire a sa, în ceea ce este creativ şi ca geniu şi, deopotrivă, paralel, gândirea «culturii» ca supremă formă de existenţă a omului historial sunt fondate pe determinarea modernă a fiinţei omului ca subiect întemeiat pe el însuşi, prin intermediul căruia toate «obiectele» sunt atunci doar astfel determinate în obiectualitatea lor.” (Cf. Martin Heidegger, Achčvement de la métaphysique et poésie. 1. La métaphisique de Nietzsche. 2. Introduction ŕ la philosophie. Penser et poétiser, ed. cit., p. 126).

2 Ibidem, p. 126-127.

3 Ediţia integrală a acestui curs este publicată în tomul 55 al ediţiei germane a operelor heideggeriene.

4 Martin Heidegger, Achčvement de la métaphysique et poésie. 1. La métaphisique de Nietzsche. 2. Introduction ŕ la philosophie. Penser et poétiser, ed. cit., p. 127-128.

5 Ibidem, p. 128.