Scara din biblioteca lui Ion Pop ne conduce – în paşii unei lecturi „jucate“ mereu cu antren şi curiozitate – pe cărările unei lumi „borgesiene“, în care graniţele dintre viaţă şi texte (după cum anunţă titlul unui alt volum semnat, în 2001, de reputatul critic literar) se dovedesc din ce în ce mai puţin perceptibile. O lume în care profesorul decide să iasă „dintr-o anume «monotonie» a monograficului“ şi să ne invite la o întâlnire cu sine, mai „întreg“, în multiple identităţi ale sale, de la cea de istoric literar – judicios şi „grav“ – la cea de critic empatic şi de scriitor dispus la confesiune.

Natura aşa-zis eclectică a colecţiei de articole, răspunsuri la anchete şi interviuri, „fiindcă este tot un fel de mozaic eseistic, în care reflecţiile şi analizele unor texte literare se distribuie oarecum aleatoriu, între epoci şi autori aflaţi adesea la o distanţă considerabilă“, e – de fapt – mult mai puţin eclectică decât ar părea la o primă vedere. Fragmentele se coarticulează, în marea lor majoritate, într-o desfăşurare cvasi-cronologică, urmărind reperele nodale din istoria noastră literară.

Studiile adunate într-o primă secţiune a cărţii, Mozaic istorico-literar, merită o atenţie aparte şi se dovedesc fundamentale într-o reconsiderare a trecutului nostru literar din prisma cercetărilor actuale. Pentru că, în aceste pagini, autorul fie recuperează o serie de paranteze – oarecum închise şi intrate, mai degrabă, într-un con de umbră – ale istoriei noastre literare, cum se întâmplă în cazul unor Ion Codru Drăguşanu, Alexandru Busuioceanu ori Horia Stamatu, fie se angajează într-o serie de „reevaluări“ – imperioase astăzi – ale receptării unor „mituri“ ale literaturii române de tipul Eminescu – Creangă – Caragiale. Or, un asemenea „mozaic“ – având girul unei autorităţi de primă mărime în materie de istorie literară – constituie, fără îndoială, un bun punct de plecare pentru o „investigaţie“ completă şi fecundă a direcţiilor care articulează, la ora actuală, abordarea istorică (şi nu numai!) a literaturii noastre.

Fragmentele din Critici şi critică sunt interesante printr-o „reconciliere“ din ce în ce mai vizibilă a bibliograficului cu biograficul. Aici construieşte Ion Pop, de pildă, „portretele“ unor personalităţi de care l-a legat o îndelungă prietenie, cum e cazul profesorilor Mircea Zaciu, Liviu Petrescu sau Marian Papahagi, colegii de catedră cărora nu se mulţumeşte să le descrie, imparţial, activitatea critică, ci „alunecă“, din când în când, în planul vieţii, gata să ofere detalii cvasi-anecdotice. Din Discursuri asupra metodelor, bunăoară, eseul dedicat lui Marian Papahagi, în care investighează „paratextele“ câtorva dintre volumele profesorului clujean, aş reţine schema – temeinic configurată – a reflecţiilor sale asupra actului critic. De la Exerciţiile de lectură, mizând pe chestiunea „creativităţii actului interpretativ“ (întrucât, „în tentativa ei de a «re-produce» opera, critica s-ar «produce pe sine ca operă», ca reflecţie «metaliterar㻓), continuând cu Eros şi utopie, carte care cuprinde, în aceeaşi ordine de idei, o „sinteză […] privitoare la posibilităţile de armonizare a cercetării «tehnice» a textului cu voinţa constructivă, de «invenţie» personală a unei opere critice“ (s.a.), ne atrag atenţia, în egală măsură, „paratextele“ volumelor Critica de atelier sau Faţa şi reversul, ofertante prin reflecţiile teoretice pe care le propun (în legătură cu variantele plurale ale hermeneuticii).

Priviri spre mişcarea literaturii conţine, după cum anunţă şi titlul, câteva eseuri menite să surprindă mutaţiile paradigmelor literare, de la şaizecism la douămiism. În jurul „generaţiei 2000“ şi Despre douămiism constituie, de pildă, un solid examen critic al tinerei generaţii, în care Ion Pop sistematizează punctele esenţiale ale orientării, de ordinul contingenţelor cu „precursorii“ optzecişti, al problemelor de limbaj ori al scriitorilor de prim-plan care se afirmă în lumea literară a începutului de mileniu.

Secţiunea în care criticul decide să renunţe (aproape) în întregime la tonul „grav“ şi neutru al cercetătorului, într-un simpatic exerciţiu al „confidenţelor“, este Adaos de confesiuni. Întâlnirile cu Saşa Pană, Stephan Roll, Geo Bogza sau Virgil Teodorescu, intervalul „echinoxist“, experienţa pariziană şi întrevederile cu Roland Barthes, Gérard Genette, Jean Starobinski ori Tzvetan Todorov, toate acestea îşi găsesc – mai mult sau mai puţin – locul în paginile capitolului care se citeşte cu o reală voluptate a detaliului biografic şi, totodată, a descoperirii unui orizont cultural mai puţin accesibil, de regulă, în termenii anecdoticului.

Scara din bibliotecă include, în fapt, algoritmul unei bio-bibliografii totale. Treaptă cu treaptă, cititorul parcurge drumul dintre viaţa şi textele unei remarcabile voci critice, devenind martorul unei istorii de excepţie.