Îl cunoscuse, iniţial, prin desenele şi schiţele lui Filip Drumezea, executate cu atâta precizie, încât putea spune că generalul de informaţii îşi greşise cariera. Proiectant ar fi trebuit să se facă, eventual, grafician, fiindcă avea o mână sigură şi un scris de artist autentic. Judecând după cum arăta locul, ajunse repede la convingerea că aici nu se schimbaseră prea multe. Conservatorismul locuitorilor, inspirat parcă de statornicia reliefului, se citea în arhitectura aşezămintelor, chiar dacă era convins că o configuraţie sau alta apar şi în funcţie de privirea trecătorului, de felul cum cad razele soarelui pe coline şi de cum le învăluie plapuma ceţii, de bătaia vântului şi de invazia vegetaţiei. Apoi, de starea sufletească a fiecăruia.

A lui Negrescu rămânea confuză, marcat fiind încă de agresivitatea însoţitoarei din teleferic, de traseele inversate şi de temerile încercate cât timp fata întârziase la vamă. Ceva se întâmplase, chiar dacă ea bagatelizase situaţia, pentru a-i întreţine moralul. Nu şi morala, pe care nici el n-o respectase. E drept că postise atâta vreme în detenţie, reuşind să se ţină departe de promiscuitatea carcerei; fusese una dintre puţinele trufandale scăpate din ghearele puşcăriaşilor. Într-un final, s-ar fi predat, probabil, şi el, dacă nu l-ar fi salvat generalul de informaţii. Nu pentru a-l proteja, însă, îl cazase alături de el; hotărâse să-l iniţieze în limba romanşă. Nu-i spusese care erau motivele reale, precizîndu-i doar că limbile rare, puţin cunoscute, sunt însuşite numai de spirite rafinate. Cele comune, precum engleza, franceza sau spaniola, ajunseseră să fie vorbite pe mai toate meridianele. Relieful de-aici părea, într-adevăr, potrivit pentru romanşă.

Privea casele joase, pe jumătate înfipte în pământ, cu geamuri mici şi ascunse, depărtate unele de altele, fără să întârzie în mod deosebit asupra vreuneia. Oriunde în lume, lăcaşele de cult sunt aşezate pe coline, pe coame de dealuri, chiar pe stînci, pentru a fi observate de la distanţă; nu şi aici, unde biserica nu se diferenţia de restul imobilelor. Oricâte socoteli îşi făcea, nu o putea identifica. Ar fi dorit să se roage Domnului, cum obişnuia când se deplasa într-un ţinut nou, dar lăcaşul de cult nu era de găsit. Poate că oamenii de aici erau fără de Dumnezeu, dacă nu cumva Domnul se retrăsese definitiv dintre ei, lăsîndu-i să coboare în starea sălbăticiunilor. Scrutând împrejurimile, avu vaga impresie că se retrăseseră ei înşişi, lăsând platoul de izbelişte. Încă nu se iviseră totuşi semnele paraginii, ceea ce însemna că băştinşii plecaseră cu puţin înainte de venirea sa. Sau poate hotărâseră să transforme locul într-un cimitir. Dar nu vedea crucile, cepelele sau alte spaţii de închinare. Dar dacă erau o sectă plecată în păduri pentru ritualuri sau unii izgoniţi din societăţile lor, ispăşindu-şi pedeapsa ? Dintr-o detenţie mai mică, Negrescu pătrundea în alta mai mare, unde nu mai avea un spirit protector, pre numele lui Filip Drumezea. Poate chiar generalul de informaţii îl expediase aici, să scape de o corvoadă, fiindcă prietenia lor nu era privită cu ochi buni. Guvernele se schimabu cu rapiditate, căpeteniile politice veneau cu noi dispoziţii, iar subalternii trebuiau să le staisfacă toate capriciile. Şi, oricum, indiferent de schimbări, Albin Negrescu părea predestinat condiţiei de victimă eternă.

Dacă era descoperit ca transfug, procesul s-ar fi rejudecat, iar judecătorii i-ar fi înnoit pedeepasa, fiindcă alta mai drastică nu exista. Credea că avea să se bucure de oarecare libertate, dar însoţitoarea din teleferic vorbise fără echivoc: de-acum încolo vei fi al nostru ! Cine erau cei oameni ? Abandonat pe platou, rătăcea fără să întâlnească pe nimeni. Poate căzuseră într-un somn lung. Poate erau noctambuli, timpul diurn fiindu-le de prisos. Trăiau ca nişte cucuvele, văzând doar pe întuneric. Străbătu strada principală, sau, cel puţin, asta bănuia a fi drumul pavat cu pietre de mărimi diferite ce urca şi cobora asemeni şarpelui în înaintarea lui meandrată. Prin văgăuni îşi arătau sclipirile diamantine gulerele de zăpadă, descompunând razele, ca şi cum ele însele anunţau primirea glacială a musafirului. Deşi soarele bătea cu insistenţă, temperatura nu părea să depăşească patrusprezece, cincisprezece grade.

În sfârşit, îi mai veni inima la loc, auzind în apropiere ghelaiul, urletele şi şuierăturile unor copii. Erau cei dintâi cărora le stârnise interesul. Îl înconjurară, îl studiară, ca pe oricare vietate nemaiîntâlnită până atunci. Nu se deosebeau de cei cunoscuţi pe alte meleaguri, atât doar că păreau mai supli, alungiţi parcă artificial, cu captele mici, uşor teşite. Intuia în ei o poartă prin care putea pătrunde în intimitatea localnicilor. Iluzia i se spulberă curând, văzându-i struniţi de o femeie ridată, gheboasă şi încărunţită.

Albin trăi el însuşi experienţa însoţitoarei din teleferic, care îl luase drept Elvis Priestley fugind de lumea nebună pe care o lăsase să-l creadă mort.. Era convins că o cunoaşte pe femeia aceea îmbătrânită prematur. Strania făptură era fiica unor profesori universitari, care, aplicând filosofia educaţiei liberale, o scăpaseră în cele din urmă cu totul de sub control, observându-i, fără să mai poată interveni, devierile de la normele, nu numai ale lumii bune, ci şi ale bunului simţ comun. Odată cu înaintarea în vârstă, se arătase tot mai atrasă de mediile interlope, grupurile hidoase şi indivizii dubioşi devenind elementul ei. De îndată ce căpătase licenţa majoratului, se răzleţise spre munţi. Pe crestele lor îşi consuma cel mai mult timp, nu ca turist de plăcere, ci ca alpinist de performanţă. Cutreiera lumea, rătăcindu-se în Alaska, degerând în Bucegi, anemiindu-se în Alpi. În grupul ei, devenise lider, după toate zvonurile, sau aşa le plăcea părinţilor ei să se consoleze sau să pareze întrebările indiscrete. În tentativele de a cuceri Everestul, eşuase de fiecare dată. Apoi, avu loc tragedia. Într-o escaladă, sub supravegherea ei, îşi pierduse viaţa un student străin. Se declanşase o anchetă, se strângea funia în jurul ei ca principala vinovată. Când simţise că nu mai are scăpare, dispăruse din ţară cu destinaţia Himalaia. Din câte scrisese presa, nu se rostogolise de pe stânci, asemeni studentului străin, ci o suprinsese o avalanşă. Toţi cei care o cunoscuseră o credeau îngheţată sub zăpezile unuia din optmiarii Himalaiei, dar iată că Negrescu o descoperea aici.

O examină derutat: femeia din faţa sa nu putea fi o vedenie. Numai locurile saturate de unde electromagnetice stimulează euforii, agitaţii, vedenii. Impresia de stranietate se acutiza. Era exclus ca acel loc să servească de cimitir, refugiu pentru vreo sectă sau închisoare pentru deportaţi. Cel mult, un loc pentru naufragiaţi. Aici era posibil să fie adunaţi înlocuiţii din morgi, salvaţii de pe ape, recuperaţii din incendii, aviatorii paraşutaţi în locuri ostile, turiştii din depresiuni, toţi aceia care voiau să-şi piardă urmele şi identitatea. Chiar şi puşcăriaşii, ca el, de exemplu.

Negrescu era tot mai convins că nu fusese trimis aici la întâmplare. Strategia generalului de informaţii de a-l debarca pe un astfel de platou nu îl speria, însă, ci îl îndârjea. Ştia că omul sfinţeşte locul, nu invers. Întâlnirea cu alpinista, după experienţa consumată cu Lunetta, îi întărea sentimentul că e chiar părintele evenimentelor, care se lăsau declanşate tocmai pentru că intervenea el. Fiica universitarilor, pe care o vedea în carne şi oase, nu putea fi totuşi un strigoi într-un corp străin. Încă se bucura de o memorie prodigioasă. Se mai auzise de făpturi asemănătoare până la identificare. Ba chiar ajunsese la concluzia că în lume există un număr limitat de tipuri umane, pentru a se demonstra că genele, aruncate în diverse seminţii, alcătuiesc un set finit, iar fiinţele urmează anumite trasee, programate de Marele Creator. N-ar fi fost pentru prima oară când descoperea chipuri ale neamului său printre străini, surpinşi ei înşişi de insistenţa cu care erau priviţi.

Femeia trata cu indifirenţă curiozitatea lui. Mai mult, se depărtă de grup, ca pentru a-i demonstra că n-o interesa prezenţa lui pe platou. Tocmai acest gest o trădă. Albin nu mai avea nici o îndoială că şi-a întâlnit compatrioata. Prea se depărtase brusc, prea grăbise pasul, şovăitor, totuşi, la început, ca şi cum ar fi vrut să se întoarcă şi să-i încredinţeze un secret, asupra căruia nu meditase îndeajuns. Amâna, probabil, conversaţia pentru altădată. Nergrescu se ducea cu gândul şi mai departe. Tania îl putea considera un agent secret, venit aici cu intenţia de a o răpi, pentru a o preda organelor de justiţie. Acceptase această misiune ca să-şi amelioreze propria lui soartă de vieţaş. Descoperindu-i-se ascunzătoarea, alpinista îşi lua măsuri de prevedere, pentru a dejuca încă o dată planurile anchetatorilor. Nu ştia, pesemne, odiseea lui Negrescu, căci autorităţile bolşevice ascundeau cu grijă cazurile complicate, învăluindu-le în nebuloasa unor diversiuni. Judecata durase puţin, se consumase în secret, departe de ochii lumii, într-o hrubă din Sinaia. Martorii falşi fuseseră aleşi chiar dintre cei implicaţi în ambuscadă. Judecătorii deciseseră, în unanimitate, întemniţarea pe viaţă. De altfel, chiar ofiţerul care insistase să-i obţină colaborarea sugerase pedeapsa. Tot atunci îl învinuiseră, fără dovezi palpabile, că făcea parte dintr-o bandă care instiga populaţia, şi aşa iritată de măsurile nepopulare ale dictatorului.

În detenţie, etnologul fusese frământat de puţine gânduri în afara celor ce-l animau să-şi redobândeacă libertatea - un fel de-a zice, în actuala situaţie. Trimis pe platou cu misiunea de a scrie o monografie, ale cărei elemente îi erau cunoscute în mare parte, fiindcă I le oferise de-a gata generalul de informaţii - mentalităţi, credinţe, grade de rudenie, meşteşuguri, înclinaţii, atitudini, cutume, anturaje, comportamente, principii şi legi ale comportamentului social, cele mai multe cu resorturi subterane -, nu uita că era totuşi un evadat, ieşit din temniţă pe uşa din spate. Şi, culmea ironiei, Tania fugea din calea lui, confundându-l cu un anchetator profesionist sau detectiv particular. I se repartizase o comunitate enclavizată, greu de descifrat, cu oameni bizari, veniţi aici din calcule ascunse. Urma să-şi exercite totuşi profesia, dar nu ştia cu ce preţ şi până unde i se va îngădui să acţioneze. Ideea lui Drumezea îl interesase de la început, doar etnologul intenţiona să epxloreze un platou cu trecut milenar, pe care se consumaseră evenimente importante şi se corciseră numeroase rase.

De la denumirea platoului trebuia să-şi înceapă studiul. Nu fusese întâmplător ales. Când ? Nu putea spune. Fiecare comunitate îşi fixează identitatea prin repere şi simboluri, pentru a nu fi confundată cu alta sau chiar asimilată de unele rapace, dominatoare. Aici erau prea puţine sau nu le observa el. Informaţiile oferite de Drumezea erau totuşi restânse la cele strict necesare. Restul trebuiau descoperite. Negrescu nu era un naiv. Presupunea că persoane imprevizibile îi vor zădărnici acţiunile. Prezenţa alpinistei complica situaţia. Intra în condiţia unui Iov, supus unei mari încercări. Nu se temea de aşa ceva. Ştia că provocările vieţii sunt cele care aduc la suprafaţă metalul nobil din el. Gândul căpătă o încărcătură magnetică. De la el i se aprinse imaginaţia. În clipele următoare, auzi clinchete de clopoţei care-l atraseră în apropierea unor cirezi. Gesturile lui de simpatie nu teziră însă atenţia unui bătrân tolănit în iarbă. Nici când scutură clopotul unei vaci, Albin nu-i stârni vreo reacţie. În celulă, învăţase limba montagnarzilor, dar nu cercetase şi istoria reală a ţinutului. Păreau să se apere de intruziunea lui, ignorându-l. Acum, când încerca să-l atragă la vorbă pe unul dintre ei, primea o ofensă directă: la insistenţele lui, bătrânul se întoarse pe partea cealaltă, prefăcându-se că a aţipit. Vorbele în dodii ale însoţitoarei de la teleferic, fuga Taniei Dorcescu şi refuzul văcarului de a conversa îi sporiseră treptat îngrijorarea şi nedumerirea. Schimbă direcţia de mers, apropiindu-se de o clădire vopsită în culori vii, lipsită însă, ca şi celelalte, de vreun indiciu al destinaţiei sale. Bănuia că e locuită, chiar dacă înăuntru nu se auzea zarvă. Nu se înşela.

Când îi trecu pragul, în încăpere se declanşă agitaţia, ca atunci când pătrunde un rozător în stupul vremelnic amorţit. Oamenii se ridicară în picioare şi se strânseră în jurul unei femei, aşteptând de la ea comenzile. Cu un chip caprin, împrumutat parcă de la vieţuitoarele întâlnite de el pe platou, cu câţiva perişori în jurul buzelor, cu ochi mari, cenuşii, lipsită de sâni, persoana părea a fi mai degrabă un bărbat deghizat; până şi părul cârlionţat, puţin, trăda făptura ei corcită. Era aidoma femeii descrise de Filip Drumezea. O trăda şi vârsta: avea în jur de patruzeci şi ceva de ani, căci vigoarea nu-i dispăruse, revărsată în mâini, în zbaterea pleoapelor, în tremurul trupului. Femeia îşi mişca braţele, îşi apleca fruntea, în vreme ce buzele fremătară mărunt, antrenându-se pentru cântecele ce-aveau să se înfiripe în următoarele minute.

Proţăpită în faţa mai multor oameni, strânşi în jurul ei în semicerc, ca nişte enoriaşi laici, femeia care, după cum avea să afle mai târziu, le slujea de căpetenie religioasă, etică, administrativă şi juridică, îi ţintui pe toţi cu magnetul privirii ei de fiinţă deopotrivă posedată şi acaparatoare. Nu era nici vorbire nici cântare ceea ce le revărsa vocea ei bărbătească în auz; mai degrabă un recitativ care întărea impresia de serviciu religios. Frazele se legau lent, meandrat, aidoma unor pârâiaşe ce străbat o câmpie domoală, apropiindu-se tot mai mult unele de altele, pentru a intra într-un debit mărit, ropotitor, năvalnic. Un specialist ca el nu se putea înşela. Era un imn, un elogiu al locurilor apropiate. Muntele, mai ales, se spunea, emană măreţie, stabilitate, demintate. Urmă, contrapunctic, un cântec de leagăn melodios, în care mama îşi îndemna odrasla să doarmă cât mai mult, împingând-o în braţele somnului, aşa cum îşi poartă un hipnotizator pacienţii pe un tărâm unde să-i execute comenzile ca nişte automate. O astfel de comandă păreau să fi urmat coriştii, care glorificau acum locul mirific, populat de vietăţi înaripate, stranii, precum cele apărute uneori în vis. Negrescu se întreba, dacă nu cumva băştinaşii urmăreau să-i adoarmă vigilenţa, temându-se de un anume scop al prezenţei lui pe platou. Sau să-l avertizeze că pătrunsese într-un spaţiu hărăzit şi ocrotit de Creator. Condensat doar în câteva arpegii reluate în canon, amestecul de real şi fantezie avu ca efect transfigurarea coriştilor. În acele momente, logodna dintre voci şi cuvinte părea să nu mai aprţină unor oameni ci unor spirite tutelare care locuiau în trupurile lor şi stârneau fenomene ale naturii: vântul străbătând coroanele arbolilor cu rezonanţă sporită, învolburarea râului săpând la rădăcina muntelui.

Al treilea episod rapsodic fu închinat chiar montagnarzilor, dependenţi, prin izolarea de civilizaţie, de natura nestrunită dar generoasă, roditoare de întâmplări benefice. Uşor folclorizată, cu ritmuri lente, întrerupte din când în când de cadenţe seci, muzica era menită să convingă auditoriul că relieful le determină oamenilor trăirile, comportamentul, năzuinţele. Localnicii ar fi vrut să posede tăria şi veşnicia brazilor, duritatea cornului şi a carpenului, scânteia cremenei şi blândeţea muşchilor de pădure. Doar din câteva cuvinte, Negrescu afla că natura umană, suprapusă peste cea primară, râvnea să o supună şi să-i împrumute acesteia ceva din compoziţia ei. Îmbujorate şi transfigurate, feţele coriştilor semănau în acel moment între ele, de parcă ar fi fost una singură, multiplicată. Poate că şi sala aceea joasă, strâmtă, le sporea rezonanţa, dacă nu cumva o contribuţie aveau şi pereţii ridicaţi din esenţe de lemn folosite la construcţia instrumentelor: viori, ţambale şi contrabase.

Veni rândul femeii să fie slăvită, ea, cea purtătoare de viaţă şi şlefuitoare de caractere. Nici Negrescu nu credea altfel. Tot ceea ce se sedimentase mai bun în el fusese rodit de femeie, începând cu aceea care îl alăptase şi-i transmisese, odată cu acel aliment, şi simţământul iubirii, pe care-l sporiseră mai apoi altele, sfârşind cu însoţitoarea telefericului. Spre deosebire de alţi bărbaţi, înguşti la mine, după cum i se părea lui, etnologul nu împărţea femeile în caste şi căzute, zâne sau pocitanii, în funcţie de influenţa lor fastă sau nefastă în istoria omenirii. Acelaşi spirit tolerant răzbătea şi din cel de al şaselea cîntec, despre iubiri controversate, aventuroase şi tumultuase. Neînţelegerile sentimentale nu puteau lipsi, jumătăţile căutându-se multă vreme în dorul lor de a restabili întregul, omul deplin care va fi existat cândva.

Jalea îl cuprinse şi pe el atunci când motivul războaielor străbătu ca o suliţă înveninată atmosfera încăperii. Cel care dăruise semenilor acest cântec - dacă nu era cumva o creaţie colectivă - trebuie să fi cunoscut el însuşi una din răbufnirile primare ale violenţei colective, căci trăirile erau puternice, iar sunetele sfâşietoare, asemeni rostogolirii de multe ape înspre o matcă primordială sau către sfârşitul a toate.

Următoarea melodie păru să aducă dezlegare. Numai Domnul îi putea aduce înapoi pe unii de pe front, căci El era drept, plătindu-i fiecăruia după faptele sale. Sonurile erau smerite, legănate, coriştii arătându-se a fi evlavioşi, temători de judecată şi dornici să-l îndupelce pe Cel care le purta de grijă. Fusese un preambul la al optulea cântec, care oscila între o rugă fierbinte către Creator, modulată, prin câteva tonalităţi schimbate, într-un elogiu al Atotputerniciei Sale.

Sfâşietor răsună cel de al nouălea cor, despre neiertătorul timp, care nu triază victimele, conducând spre mormânt oameni de diverse vârste, ranguri şi îndeletniciri. Albin îşi aminti de un cântec cules de el în Munţii Apuseni, care deplângea îmbătrânirea unui bărbat, vânător iscusit şi crai nedezminţit cândva, dar ajuns acum în condiţia vânatului. Tărăgănat, melancolic, cântecul aduse lacrimi în ochii coriştilor, ca şi în aceia ai singurului spectator, temător, de la o vreme, că se dăduse, poate, semnalul eliminării lui din viaţă.

Negrescu nu voia totuşi să-şi trădeze slăbiciunile încă de la debutul său pe platou. Repertoriul băştinaşilor rezuma, de fapt, existenţa oricărei comunităţi, ceea ce-l ajuta să nu se mai simtă străin. Se înclină chiar ceremonios către corişti, ca şi cum întregul spectacol i-ar fi fost dedicat. Îi răspunseră cu priviri curioase, care erau, oricum, mai încurajatoare decât ostracizarea de la începtul puţin promiţător al aventurii sale pe platou.

Femeia, despre care-i vorbise în repetate rânduri Drumezea, făcu un semn coriştilor să se relaxeze, ca un comndant care acordă ostaşilor să-i un binemeritat pe loc repaus, după care îi veni în apropiere. Îi prinse palma între mâinile ei, puternice ca fălcile unei menghine, i-o scutură cu energie, după care i se adresă într-o limbă română fără cusur:

- Ai pus ochii pe vreo casă ?

- Era, desigur, Ursula, făptura cu nume de anumal sălbatic, dar cu înfăţişarea unuia domestic, o capră suplă şi musculoasă.

- Sunt mai multe disponibile ? întrebă intimidat de familiaritatea ei.

Ca şi cum ar fi realizat că acela nu era locul potrivit unor rezervări prealabile, femeia îi spuse ceea ce avusese în gând de la bun început:

- Ţi-o recomand pe cea din apropierea sediului meu, fiindcă trebuie să ne vedem mai des.

Amintindu-şi de agresivitatea însoţitoarei din teleferic, Negrescu avu un moment de ezitare. Femeia din cabină era chipeşă, hărăzită amorului, pe când caprina asta nu l-ar fi putut stimula vreodată, chiar şi dacă l-ar fi atras într-o beţie cruntă. Imită purtarea celorlalţi faţă de ea, grăbindu-se să aprobe prin aplecarea capului, în vreme ce studia mai bine încăperea. Observa că vârsta mai tuturor femeilor de aici era îngrijorătoare. Aparţineau parcă unui azil de bătrâni. Îl priveau cu insistenţă, posesive, gata să sară asupra lui, cum se întâmplase cândva într-un spital de endocrinologie, unde femei supraexcitate lăsaseră deoparte orice prejudecată. Şiretlicul montagnarzilor nu mai putea fi ascuns. Drept vitrină a platoului o aleseseră pe însoţitoarea funicularului, dar, în spatele ei, fremătau aceste mumii, sperietoare pentru oricare bărbat. Negrescu îşi reveni repede: nu pentru partide de amor fusese trimis aici. De îndeplinirea misiunii sale depindeau libertatea, faima la care râvnea.

(fragment din romanul Naufragii)