Nu pot doar a prezenta un rezumat pe tema literaturii şi politicii păstrând în acelaşi timp o perspectivă confesională şi cosmopolită. Nu pot să o fac decât din viziunea autentică a unui „microcosmos” în care eu m-am născut şi în care trăiesc. O perspectivă a aşa-numitului Trieste cosmopolit, un oraş pe care îl cunoaşteţi fără îndoială datorită marilor nume ale scrisului care au trăit şi lucrat acolo. O parte dintre aceştia au aparţinut, în timp ce alţii încă fac parte din realitatea lingvistică şi culturală din Italia, Austria, Serbia, Croaţia şi, bineînţeles, din Slovenia. Trieste este aşadar oraşul lui Italo Svevo, Umberto Saba, Scipio Slataper, Srečko Kosovel, Rilke, Joyce, Magris, Pahor şi mulţi alţi scriitori sloveni, printre care mă enumăr şi eu.

Trieste a fost mereu şi continuă să fie un loc al conflictelor politice acute. În fond, aceste conflagraţii corespund disputelor dintre fundalele istorice a două culturi diferite, care au trăit acolo dintotdeauna: cel romano-italic şi cel sloven sau slavic. Luând în considerare acest fapt, spre deosebire de alte popoare şi naţionalităţi ale acestei zone, slovenii sunt autohtoni, conflictele menţionate ridicându-se în special între realităţile italiene şi slovene. De fapt, italienescul Trieste de azi, liberal şi civilizat, este în mod clar înclinat spre o înţelegere reciprocă şi respect, ceea ce permite posibilitatea unui optimism moderat, a unei şanse de a depăşi traumele din antichitate şi de a se deschide către timpuri mai prolifice. Cu toate acestea, cealaltă parte a oraşului Trieste persistă în mod înverşunat, aceasta fiind faţa care îşi arată insistent spiritul italienesc în fiecare act şi care continuă să se folosească de provocări periculoase. Această glorificare a spiritului italienesc, prin comparaţie cu alte naţionalităţi, este cu mult mai agresivă în zilele noastre, întrucât aceasta apare sub forma unui populism general, cultivat de guvernul italian actual prin liderul său S.B.

În italienescul Trieste contemporan, literar şi cultural, nu există în mod evident discursuri injurioase rasiste. Totuşi, trebuie să se mai facă mult pentru a permite slovenilor în general, şi unei persoane slovene care lucrează în domeniul culturii sau artei în particular, să beneficieze de drepturi egale şi de respectul cuvenit. Chiar dacă războiul s-a încheiat acum mai bine de şaizeci de ani, a fost necesară, fără îndoială, o perioadă mare de timp pentru a depăşi traumele şi conflictele generate de acesta. Timpul lung scurs este o urmare a opresiunii fasciste care s-a întins de-a lungul a douăzeci de ani, a crimelor şi torturilor comise împotriva slovenilor, dar şi a altor popoare de origine slavă. În timpul perioadei fasciste, slovenii nu au avut altă şansă decât să emigreze, iar în timpul războiului mulţi dintre ei au fost deportaţi în lagăre de concentrare atât italiene, cât şi germane. Dintre toţi aceşti oameni se remarcă o persoană binecunoscută nu numai în Italia, dar şi în alte ţări din Europa: scriitorul sloven în vârstă de nouăzeci şi cinci de ani Boris Pahor, care fusese deja nominalizat pentru premiul Nobel. Cea mai cunoscută lucrare a sa este „Necropolis”, în care oferă o descriere autentică a propriei „existenţe” într-un lagăr de concentrare german.

Descoperit foarte târziu, după cincizeci de ani de creaţie artistică, de către sfera culturală din Italia care acum îi recunoşte întreaga operă, Boris Pahor reprezintă azi o atitudine sigură a unui popor, promovând un mesaj de demnitate şi revoltă împotriva oricărei forme de rasism şi viziune politică unilaterală. Cu o vădită părere de rău, după război, fosta Republică Socialistă Federativă Iugoslavia l-a umilit pe Boris Pahor ca urmare a prieteniei şi sprijinului oferite poetului socialist creştin Edvard Kocbek. Iugoslavia şi-a închis literalmente porţile în faţa lui. Aceasta a constituit o adevărată lovitură pentru scriitorul sloven din Trieste, ca de altfel pentru majoritatea slovenilor din Italia, mulţi dintre aceştia având o atitudine favorabilă către Iugoslavia la acea vreme. Consider că ar fi incorect să încerc să fac o comparaţie între sistemul care se afla la putere în ţara natală şi fostul sistem din Iugoslavia, care era într-adevăr socialist, dar nealiniat şi distanţat total faţă de sistemul radical sovietic. Acelaşi sistem mi-a oferit posibilitatea de a studia şi de a lega prietenii cu oameni de diferite naţionalităţi şi limbi. Cu toate acestea, Iugoslavia îndură cu siguranţă păcate apăsătoare, nu în ultimul rând prin încercarea de a menţine în mod constrâns un sistem căruia nicio naţionalitate din fosta federaţie nu-i mai poate ţine piept. Astăzi, scriu în limba slovenă în Italia, încercând să îmi exprim existenţa şi să îmi menţin demnitatea individuală în marea şi odată civilizata Italie. De aceea, în faţa mea se deschid întrebări importante atunci când văd un artist sloven exploatând şi manipulând cu propria disidenţă împotriva fostului sistem socialist pentru a obţine aprobare şi popularitate în vest. Dacă acest fapt ar fi îndeplinit printr-un dialog public deschis sau prin propria creativitate, atunci l-aş considera un act al libertăţii de gândire şi de creativitate, ceea ce o persoană în mod sigur are sau trebuie să aibă. Dar din moment ce am observat că artistul sloven se foloseşte de mass media extremei drepte, dacă nu chiar fascistă, aşa cum sunt câteva ziare din Italia, pentru a-şi promova opera, eu, ca sloven în Italia, sunt profund întristat şi ofensat. Atunci când cineva este conştient de faptul că numărul slovenilor din Italia scade pe zi ce trece, din cauza asimilării, dar şi din alte motive, şi când cineva crede că prin exprimarea propriei existenţe prin limbă şi cultură joacă un rol crucial pentru a da sens şi pentru a menţine acea existenţă, pe lângă cea colectivă, astfel de acţiuni îmi par asemănătoare „fraticidului”. Vânzarea propriei disidenţe – evident legitim – este un act cel puţin învechit dacă are loc în noul sistem socialist democrat, aşa cum este noua putere actuală din Slovenia independentă, un sistem pe care îl sprijin întru tot, fără a avea nicio nostalgie în ceea ce priveşte Iugoslavia. Eu sunt o persoană care, împreună cu milioane de alţi oameni – din păcate neputincioşi – care gândesc diferit, luptă cu toată puterea împotriva întoarcerii fascismului şi pentru menţinerea diferitelor identităţi culturale şi lingvistice. De aceea, consider că acest comportament este extrem de agresiv, întrucât implică înţelegeri intransigente cu oameni care, atât politic, cât şi din punct de vedere al structurii interne, îşi arată în mod constant intoleranţa şi rasismul faţă de celălalt, faţă de cel care este diferit.

Sunt de părere că există nevoia de conştientizare cu privire la vremurile în care trăim, care acţionează ca o forţă de neoprit, silind oamenii să emigreze în anumite ţări „paradisiace” (aşa cum sunt considerate cele din vest). Acest fapt se datorează în mare parte inegalităţii drepturilor în sistemul global, diferenţelor sociale enorme, discriminării economice şi exploatării ţărilor mai puţin dezvoltate, corupţiei şi altor fenomene asemănătoare. De aceea, astăzi nu îmi pot permite un comportament rasist faţă de celălalt, de cel care este diferit, cu atât mai mult în vest – să nu mai vorbim de manipulare şi disidenţă. Într-adevăr, este necesară găsirea de noi forme economice, şi în special de noi forme de a depăşi graniţele mentale care ne împiedică să îl înţelegem pe celălalt şi pe cel diferit: exact de acele lucruri cu care trebuie să ne bucurăm de spaţiu, cultură şi viaţă în general.

Şi unde este literatura acum, cum ar trebui să reacţioneze? Nu mă refer la cea politică expusă în mod clar şi explicit, ci la acea literatură care, prin actul său literar aduce întrebări despre lumea contemporană şi oamenii care o populează: având în vedere faptul că orice act creativ care conţine mai multe straturi de interpretare include întotdeauna o perspectivă asupra sistemului politic şi social în care acţionează o persoană, aceste întrebări sunt inevitabil şi politice, în aceeaşi măsură ca toate actele şi creaţiile noastre. Astfel de viziuni pot fi, în funcţie de dorinţa fiecărui individ, critice în mod evident sau nu. Literatura îşi urmăreşte propriul mediu şi societate cu o libertate nemărginită şi trebuie să aibă, fără îndoială, libertate deplină pentru a răspunde critic oricărei autorităţi, astăzi în mare parte democratică.

Din punctul meu de vedere, relaţia dintre respect şi critică, corectitudine politică, morală şi religioasă nu poate fi măsurată. Ea poate fi redată numai atunci când literatura însăşi îşi exprimă întreaga profunzime prin înţelegerea individului şi a lumii sale interioare complexe în relaţie cu societatea şi cu perioada istorică în care trăieşte. Cred că dimensiunea etică a unui scriitor, reflectând asupra poziţiei sale „privilegiate” din societate, este unul din instrumentele de măsurare fundamentale, chiar şi în sens politic. Astăzi, disidenţa este necesară şi corectă, dar faptul de a fi disident cu orice preţ duce la stabilirea unui alibi pentru propria slăbiciune creativă şi pentru căutarea de bariere care să ne poată permite evitarea cercetării înlăuntrul nostru şi în propria frică de sterilitate, moarte şi anonimat.

Ceea ce domină azi lumea este politica de minciuni, ca şi aşa-numita „estetică” a aparenţei, a imaginii exterioare, a câştigurilor rapide şi concrete, a manipulărilor cu succes, a exploatării, a lipsei de solidaritate, a încercărilor de a restabili sistemele politice unilaterale ca un răspuns la cele anterioare. Ceea ce lipseşte din păcate este căutarea de modalităţi de a depăşi întrebările cruciale, de a stabili un dialog pe baza principiului democratic fundamental al libertăţii de exprimare... După părerea mea, un scriitor ar trebui să îşi exprime dezacordul tocmai împotriva acestor forme şi modele sociale, pe care vestul, şi Italia în special, reuşesc să le vândă întregii lumi şi pe care încearcă să le menţină vii cu orice preţ... De aceea, un scriitor ar trebui să îşi exprime nemulţumirea pentru a contrasta unilateralitatea populistă care este la putere, fie ea de dreapta sau de stânga, şi nu pentru faimă. Gloria este ceva ce vestul ar recunoaşte unui scriitor în mare măsură datorită fostei sale disidenţe faţă de un sistem care, recunosc, i-a provocat suferinţă, dar care a dispărut deja; un sistem care, în ciuda a tot, a permis întotdeauna şansa de exprimare a nemulţumirii şi care a răsplătit mereu opera scriitorului...care era, chiar şi atunci, extrem de faimos. Îmi aduc aminte.

(Comunicare în cadrul Colocviului Literatura şi politicul – Cât respectăm, cât criticăm )

Traducere de