– Este o întrebare cu adevărat dificilă pentru mine. Sau, mai riguros, aş putea spune că nu este o întrebare dificilă – fiindcă, în fond, ea este cât se poate de clară –, dar că răspunsul la ea este cel care e, într-adevăr, dificil. De altfel, nu primesc această întrebare în premieră. Fiind, ca să zic aşa, „pe teren neutru”, nu simt aceeaşi presiune în a răspunde la ea cum se întâmplă când sunt în Polonia (ţara mea de origine, acolo unde m-am născut şi am locuit ani buni) sau când sunt în Germania. Plus, la fel, când sunt în vreuna dintre aceste două ţări, diverse bonusuri – în ce limbă simţi mai bine? în ce limbă visezi? Nu pot să răspund, de fapt, tranşant. Când sunt în Polonia, reîncep să gândesc şi chiar să visez în limba polonă; când revin în Germania, la fel, reîncep să gândesc, să simt în limba germană, să visez în germană. Mai mult decât atât: în Germania am realizat nu doar că nu sunt 100% german – ceea ce nici nu era foarte dificil de conştientizat –, ci şi, fapt mai subtil, că am un alt fel de a înţelege sau de a practica umorul. Iar în Polonia, mai ales după ce am revenit din Germania, am realizat că nu sunt, desigur, 100% polonez.

Sunt ceva „la mijloc” – şi poate că aceasta este cea mai bună formulă cu privire la identitatea mea. Sigur, aceasta nu e numai condiţia mea; sunt mulţi tineri, ca şi mine, care stau înfipţi în două lumi. E un alt fel de identitate care se forjează în conştiinţa acestora – ceva „între”, ceva de intersecţie.

– Există două niveluri ale acestei probleme. Una ţine de momentele în care sunt faţă în faţă cu oamenii care vor să ştie „cum e”; oameni din afară, care nu mă cunosc. Şi o alta ţine de mine însumi şi de, să îi zicem, confruntarea mea cu mine însumi – bunăoară, atunci când mă întreb dacă eu chiar am nevoie de o identitate strictă, foarte specifică. În primul caz, când e vorba despre alţi oameni care vor să ştie despre aceasta, ştiu că trebuie să vorbesc mult despre mine – şi iese ceea ce vă spuneam mai sus, că nu pot tranşa, că nu am un singur răspuns şi numai unul. Pe de altă parte, atunci când cobor în mine şi când îmi pun problema de ce sunt aşa cum sunt – şi adesea, observ că destul de diferit de restul oamenilor cu care relaţionez în Germania–, iarăşi sunt nevoit să mă întreb: e aşa pentru că sunt născut în Polonia sau pentru că fiecare om este, în fond, ceva individual, unic, irepetabil? Prin urmare, tema aceasta, a identităţii – cu o aplicaţie cât se poate de personală – mă însoţeşte, mereu: intensiv şi extensiv.

– Aici am vrut, de fapt, să ajung. Tema identităţii este, de asemenea, foarte prezentă şi când se discută despre textele mele: ce fel de literatură fac? Cui, cărei ţări, cărei zone îi aparţine aceasta, de fapt? Şi, iarăşi, ca şi în cazul meu direct, nu e uşor să răspund nici la aceste întrebări. Sunt pus să îmi compar temele prozei mele cu cele ale colegilor din Germania sau cu acelea ale colegilor scriitori din Polonia. Şi, dacă o fac, observ, împreună cu cei care mă întreabă, că unele seamănă, altele nu seamănă. De aceea, cât se poate de onest, reiau: nu e simplu de răspuns, la modul tranşant, unei asemenea întrebări. Să fiu mai concret: eu scriu, da, despre teme care au de-a face cu identităţile în mişcare, cu emigranţii, să le zicem aşa. Dar, în egală măsură, sunt interesat de chestiunea identităţii în sens metafizic, religios. Germanii nu se dau neapărat în vânt după acestea din urmă; polonezii, da, destul de mult. Nu sunt un habotnic, dar sunt interesat de această temă, atât de importantă în fond. Şi atunci, ce pot eu să răspund când sunt întrebat, din această perspectivă, ce sunt: german sau polonez?

E ceva, de fapt, foarte complex când discut despre această temă – care e atât de personală, în fond. Nu pot să spun că este ca şi cum ar fi o bătălie; dar e ceva foarte provocator şi, uneori, e aşa şi sub aspect creator. Eu sunt, cumva, mereu în faţa mea – eu, viaţa mea, identitatea mea ca o permanentă provocare.

– E bine sau e profitabil să aduceţi Estul în Vest? Sau, poate, e o problemă?

– E o foarte bună provocare. La care iarăşi nu cred că este loc numai pentru un singur răspuns. Pe de o parte, există în Germania un interes real pentru culturile străinilor. Punctual: pentru cum se gândeşte în Est. Pe de altă parte, şi invoc acum experienţa mea directă, chiar e un interes real? E de luat în calcul şi conştiinţa vinovată a germanilor faţă de ceea ce au făcut acum câteva decenii, dar nu ştiu cât de adânc este cu adevărat acest interes. Cărţile mele au succes în Germania, oamenii le citesc şi succesul lor mă mişcă şi mă bucură sincer. Dar nu ştiu cât de mult simt ei cu adevărat ceea ce a fost în lumile acelea pe care le invocă povestirile mele; de pildă, cât de mult simt ei ce a fost în Polonia ultimelor decenii din comunism.

Dar, indiferent cât se mult problematizez eu, indiferent cât de mult mă îndoiesc de faptul că literatura poate aduce tot ce e necesar pentru a înţelege o lume, este, în tot cazul, mult mai bine decât ar fi în situaţia în care nimeni nu ar fi interesat să îl înţeleagă pe cel de lângă tine, chiar şi aşa diferit cum este acesta. Pe de altă parte, cu detaşare privind lucrurile, cred că acum comunicarea dintre Est şi Vest este mai bună decât a fost ea vreodată; chiar şi cu bruiajele cunoscute, chiar şi cu noile probleme generate de formulele maghiare sau poloneze de a se închide în sine, promovând forme noi de naţionalism.

– Mai întâi, cred că Vestul ar trebui să înţeleagă cum gândesc cei din Est şi de ce gândesc aceştia aşa cum gândesc. Câteodată, sincer vă spun aceasta, am sentimentul că vesticii privesc cu aroganţă la problemele istoriei recente ale esticilor. Or, aroganţa – cu atât mai mult când este exersată în chestiuni atât de sensibile şi, adesea, de dramatice şi de tragice cum au fost cele ale istoriei recente din Est – indică ignoranţă. Şi mai direct spus: pentru cei din Vest, cred că este esenţial să înţeleagă cu adevărat ce a fost comunismul, fiindcă o bună parte dintre aceştia chiar nu au habar ce a fost acesta. Majoritatea ştiu versiuni edulcorate despre ce ar fi fost comunismul, versiuni folclorice, indecent de mult înfrumuseţate. Şi aceasta este o problemă reală şi foarte mare. Mai nimeni nu citeşte şi nu acceptă ce spune Soljeniţîn; ei ştiu despre alt comunism, nu despre cel real. Mai nimeni nu ştie ce a fost Securitatea sau KGB sau SB – sigur că ştiu acronimele, nu despre asta este vorba, dar nu ştiu ce au făcut cu adevărat acestea. Ştiu, poate, din filmele cu James Bond ce au făcut unele dintre acestea, dar nu realizează cât de mult rău şi cât de multe crime au făcut acestea, în realitate. Plus că nu fac legătură între răul produs de aceste instituţii şi de comunism şi ceea ce se întâmplă acum; căci încă sunt vii multe dintre reflexele sau legăturile toxice care au fost atunci create. Pe scurt: versiunea despre comunism care circulă în Vest trebuie serios upgradată, în lumina faptelor reale întâmplate. Comunismul este ceea ce a fost în Est şi în alte ţări în care el a dominat, nu ceea ce îşi închipuie în Vest unii oameni, mulţi de fapt, că ar fi fost acesta.

În alt fel, dar tot în sensul înţelegerii a ceea ce a fost aici, în Est, cred că vesticii trebuie să înţeleagă cât de adâncă a fost aspiraţia către libertate a oamenilor de aici şi că dacă în Vest libertatea pare o bagatelă, ea nu este deloc aşa în realitate. Oamenii din Est, din ultimele decenii, ştiu cu adevărat ce înseamnă să nu fii liber; nu sunt convins că sunt tot atât de mulţi oameni în Vest care să aibă o asemenea conştiinţă care preţuieşte, atât de mult, tocmai pentru că le-a lipsit atât de mult timp, libertatea. Cei din Vest, nu puţini, cred despre libertate că este ceva de genul: libertatea de a alege între două produse aproape identice într-un magazin. Nu, ea este mult mai mult şi, în orice caz, ceva mult mai înalt. Şi nu ar strica dacă ar învăţa de la estici despre libertate; chiar ar avea ce învăţa.

– Depinde la ce egalitate ne referim. Pentru mine, egalitate nu înseamnă că toţi oamenii trebuie să deţină aceleaşi lucruri, că pot avea aceleaşi abilităţi, că pot să facă aceleaşi lucruri. Pentru mine, egalitate înseamnă egalitate de şanse; altfel spus, a fi egali înseamnă a avea aceleaşi şanse de a fi liberi. Egalitate înseamnă, aşa cum văd eu lucrurile, egalitatea de a fi liber. Ce faci mai apoi tu cu libertatea ta, e treaba ta. Dar esenţial e să ai libertate. Egal de esenţial este pentru toţi oamenii să fie liberi.

– Iarăşi identitatea mea fluidă mă îndeamnă – mă ajută chiar – să nu ofer un răspuns frontal. Am, desigur, multe amintiri din perioada în care eram copil şi aceste amintiri sunt, de regulă, foarte frumoase. Pentru că, fie şi într-o lume închisă, copilăria are multe părţi frumoase. Dar, e la fel de adevărat, când am crescut şi am început să privesc lumea altfel şi să o înţeleg poate, am înţeles ce a fost cu adevărat comunismul. Prin urmare, nu pot avea ost-algii. Dar sunt nostalgic după copilăria mea, după ceea ce a fost frumos atunci; şi aceasta este cât se poate de firesc, cred eu. Nu am nici cea mai mică nostalgie, deci, pentru sistemul de atunci; dar îmi lipseşte perioada aceea când eram mult mai tânăr, când totul părea că e aşa de uşor, când nu de-a dreptul magic. Ce spun eu este despre timpul care trece; despre cum simţim timpul, despre chestiuni profund umane. Termenii aceştia în care mă străduiesc să aşez provocarea dumneavoastră ţin nu de ideologie, ci de metafizică aproape.

– Una dintre marile mele teme este chiar ceea ce spuneam imediat mai înainte: cum trece timpul, ce lasă el în urmă, ce (mai) putem recupera. O alta este aceasta: pentru ce să trăim, pentru ce merită să trăim? Ce e binele în viaţă? Binele, nu ce e neapărat bun. Există, de fapt, atât de mult rău în această lume, atât de multă ură, duşmănie, sclavie, umilire a oamenilor de către alţi oameni. Şi atunci: ce e binele? Cum apare el, cum să îl protejăm? Sau, spus cu alte cuvinte: cum/ unde putem să căutăm puţină speranţă în această viaţă a noastră?

– Este foarte important pentru mine. Este un mod foarte eficient de a pune în scenă marile probleme ale existenţei. În antichitate era cu siguranţă aşa ceva şi nu trebuie să uităm aceasta. Cred că umorul poate avea un rol similar, tradus în limbajele timpului nostru. În romanul meu este vorba de oameni care se confruntă cu condiţii exterioare teribile – este vorba de războiul mondial sau despre comunism. Umorul este o parte semnificativă a strategiei lor de salvare. De altfel, inclusiv în sens psihologic, distinct de literatură, umorul are o funcţie salvaţionistă. Când viaţa ta este foarte jos, când istoria te calcă în picioare, umorul îl poate ridica pe acel om; la limită, umorul îl poate face pe acel om erou. Umorul este ceva adânc existenţial. Umorul, de fapt, nu e doar despre faptul de a râde. Nu vreau să fiu, când pun o patină umoristică în proza mea, un entertainer. În umorul pe care îl fac eu există şi ceva trist; de fapt, umorul adânc, care nu ţinteşte doar simplul amuzament de moment, are întotdeauna ceva trist.

– Polonia e prima. Aici lucrurile sunt clare. De acolo sunt părinţii mei, de acolo sunt bunicii mei – şi, mai ales, de la ei moştenesc această aplecare spre aspectele umoristice ale vieţii. Aici, în viaţa poloneză a înaintaşilor mei, sunt rădăcinile umorului meu. Peste aceste experienţe s-a depus ceea ce am învăţat, iarăşi în privinţa umorului, a unui fel de a privi lucrurile cu o anume detaşare şi bonomie, de la Pop Culture, în viaţa mea de vestic.

– Umorul este o excelentă tehnică de a critica – iar ea este cu atât mai importantă şi mai preţioasă în contexte sociale şi culturale în care există opresori, mai ales opresori politici, autoritari, totalitari. Prin umor te opui celor care doresc să oprime şi, de asemenea, să îi critici pe aceştia. Totodată, aşa cum a fost cazul cu asupra de măsură în comunism, umorul era o modalitate de a afirma şi, în acelaşi timp, de a ascunde o atitudine critică, de a o pili pe aceasta sub forma unei exprimări bonome, care stârnea râsul în primă instanţă. Literatura a fost un domeniu foarte sensibil şi aici s-au putut, uneori, spune lucruri importante, s-au putut afirma adevăruri dure despre lumea comunistă, fiind puse în formate care utilizau umorul. Erau, totodată, şi formule de a ocoli cenzura. Şi în felul acesta, ascunzând o critică în spatele unei ironii, dar afirmând-o de fapt cu alte mijloace, pe ocolite cumva, umorul funcţiona ca o armă. Şi în felul acesta, dar în timp, se poate schimba conştiinţa oamenilor; pentru că, în mod indirect, cititorii vor înţelege ce vrea să spună acel autor care utilizează tehnici de literatură umoristică.

Pe de altă parte, ŕ propos de ce nu poate umorul şi unde este el insuficient şi ineficient, eu am poate un unghi de vedere mai radical: eu cred că, de fapt, literatura nu poate schimba nimic; literatura, de una singură. Literatura poate sensibiliza, e adevărat, oamenii; cărţile bune, citite de mulţi oameni, pot da idei, idei bune. Pe de altă parte, azi, succesul de piaţă al cărţilor nu e totuna cu a spune despre acele cărţi că ele sunt realmente foarte bune. Pot fi doar cărţi de succes; modeste sub raport calitativ. Revenind la umor: el e inadecvat într-o carte când nu e bine făcut. Şi, uneori, în dictaturi, el poate fi periculos pentru autorul lui dacă opresorii înţeleg încotro bate cel care alege să scrie despre lucrurile grave în registru umoristic.

– Cel mai bine scriu, sunt motivat să scriu când o fac despre familia mea şi despre experienţele mele directe. Aici e centrul de greutate al literaturii mele – să fie făcută din „materiale” care îmi sunt cât se poate de mult intime. De asemenea, mă inspiră condiţia oamenilor care sunt între două lumi, a acelor oameni care stau pe graniţe, care trec graniţele într-o parte sau într-alta. Oamenii care trec, ca şi mine, graniţele, care nu rămân într-un loc fix – da, aceştia sunt foarte motivaţionali pentru proza mea. Oameni dintre lumi, oamenii din intersecţii...

– Poate că o să vă sune straniu: când trec dintr-o limbă într-alta şi faptul că pot să trec dintr-o limbă într-alta. Din polonă în germană şi viceversa. Aceasta mă provoacă foarte tare şi mă stimulează să gândesc. Cât priveşte ceea ce mă perturbă, ceea ce, aş reformula, îngheaţă interesul meu de prozator este când am înţeles complex ceva anume, despre un om, despre o situaţie. Am nevoie foarte mare să fie ceva de cunoscut în faţa mea când scriu. Am nevoie de o enigmă pe care să o rezolv când scriu. Aceasta, a propos de ce mă distrage, spus într-un mod subtil. În sens fizic, iubesc să ascult muzică, dar nu atunci când scriu; muzica, deci, este un factor care mă deranjează foarte mult când scriu. Iar zgomotul, nemuzical, de orice alt fel, şi mai tare. Şi mai am un duşman care mă perturbă foarte tare când vreau să scriu: internetul. Trebuie să stau departe-departe de el. Pe de altă parte, chiar mă bucur uneori să pot scrie în tren sau în străinătate, acolo unde mediul meu înconjurător s-a modificat radical. Trenul în mişcare sau o cameră nouă într-o altă ţară pot fi, pentru mine, potenţatori excelenţi ai scrisului.

– În orice caz, te poate ajuta în sensul unei securizări de ordin material. Succesul poate însemna şi bani suficienţi în Vest. Iar banii cumpără timp. Timp de calitate pentru a putea scrie. Succesul, pe de altă parte, înseamnă că vor fi tot mai mulţi oameni care vor vorbi despre tine şi despre ideile tale; şi acest fapt, care e, de la un punct încolo, inevitabil, poate să creeze presiunea. Iar presiunea nu e mereu bună pentru un creator, pentru un scriitor. Vei avea nevoie tot mai acută să găseşti un spaţiu pentru tine, cât mai intim, în care să te gândeşti, cât mai departe de ceea ce aşteaptă oamenii de la tine. Şi aceasta vine, iarăşi, odată cu succesul. Pentru că dacă nimeni nu te ştie, nu are nimeni vreo aşteptare anume de la tine. Dar un scriitor trebuie să facă paşii pe care simte el, în adâncul său, că trebuie să îi facă şi nu pe aceia pe care publicul vrea să îi facă.

– Aş fi un mincinos şi un ipocrit dacă aş spune că îmi displace succesul. Punctual: aş fi ipocrit dacă aş spune că aş refuza Premiul Nobel. Dar nu ştiu dacă asta ar fi ceva „suprem” în materie de succes. Probabil că aş vrea şi altceva, mai mult, mai sus. Poate că, în materie de succes, nici nu există acest „suprem” pe care îl presupunem. Când îţi atingi o dorinţă, când o îndeplineşti, ne spune şi psihanaliza, vrem să bifăm una şi mai mare. Desigur, nu uit că e doar un joc ceea ce facem noi acum, despre succesul suprem... (râde).