Articolul program al revistei Agora, apărute în 1987, în Statele Unite, prin strădania unui exilat ce a continuat pe pământ străin să-şi prezerve identitatea (l-am numit pe Dorin Tudoran), era semnat de Eugen Ionescu. Marele scriitor de origine română, academician francez, cu renume internaţional, făcea o pledoarie pntru continuitatea scrisului în limba română, reliefând totodată valoarea literaturii scrise în exil. „În timp ce cultura română din România a fost smulsă din rădăcinile ei spirituale, adevăratele rădăcini au putut fi transplantate dincolo de frontiere şi se pot întinde în lumea întreagă.”

Nu altceva, dar, evident, în alţi termeni, spusese un alt exilat, latinistul N.I. Herescu, născut la Turnu Severin (în 1906), cu studii la Craiova şi Bucureşti, trăind apoi o mare parte din viaţă la Paris (mort în 1961): „Scriitorii au ales exilul nu din calcul, ambiţie, orgoliu sau interes, ci pentru că au simţit că era o datorie. Pentru scriitor, libertatea este onoarea lui, e unealta şi arma lui. Expatrierea scriitorilor este un act voit. Au ieşit, ca să poată continua să fie scriitori. Ţara lor a fost cotropită, străinul o stăpâneşte. Singurul tărâm solid rămâne pentru ei limba. De aici, din graiul lor, nu-i poate exila nimeni. Aici sunt mereu acasă. Casa aceasta nu le mai poate fi cotropită, din această casă nu mai există izgonire.”

Mulţi dintre intelectualii români din perioada primului exil au trait în alte ţări ale Europei sau ale continentului American, trăind în acelaşi timp în casa limbii române.

Despre exil, despre drama vieţii pe meleaguri străine, despre păstrarea identităţii prin limbă, tradiţii şi – mai ales – prin continuitatea scrisului în limba română, despre preocupările de zi cu zi, despre relaţiile dintre ei şi colaborarea nu de puţine ori deosebit de fructuoasă, despre promovarea pe toate căile a valorilor româneşti avem astăzi informaţii din corespondenţa pe care au întreţinut-o permanent.

Deschidem aici un serial din această corespondenţă cu scrisori inedite (datorate doamnei Simona Coleş Popescu) trimise de importante personalităţi ale exilului românesc către scriitorul şi jurnalistul Mircea Popescu de la Roma. Pe lângă activitatea neobosită de traducător din literatura română, de jurnalist şi comentator entuziast al cărţilor ori publicaţiilor româneşti de pe tot mapamondul, pe lângă cea de redactor la una dintre cele mai importante reviste româneşti din exil, Revista scriitorilor români, de membru fondator al Societăţii Academice Române, Mircea Popescu avea – cum mulţi vor relata – şi un adevărat cult al prieteniei.

Un prim expeditor, cu un text olograf – arheologul Dinu Adameşteanu:

Înapoiat acum dela Butera şi Riesi, am avut bucuria să văd VATRA. Eu ţin să vă mulţumesc pentru rândurile curat româneşti cu care ştiţi să ne încurajaţi pe cei din periferie. După mai bine de o lună de zile de pustnicie şi de lucru dur, a găsi un lucru – revista voastră, e mai mult decât o bae. Şi cât este de dorit o bae pe aici, nu cred că vă puteţi uşor închipui. Vă mulţumesc din inimă.

Pentru un moment te’aş ruga sau v’aş ruga mult pentru un lucru: am nevoe de un paşaport pentru două luni şi aş vrea să ştiu ce’mi trebue să prezint ca să-l am. Poţi tu să-mi faci acest serviciu? Ţi’aş fi recunoscător. Dar cât mai de grabă. Cred că este la Interne sau la Questură un formular pentru noi.

La toţi cei dragi, calde îmbrăţişări dela

Dinu

Direzione Scavi Archeologici

Gela (Caltanissetta)