îl visez pe Serghie bolnav în camera de la stradă

aude toate ţipetele ţigăncilor

aude viaţa care continuă cu copiii de abia născuţi

şi se vede legat de patul bolnavilor

atât aş vrea să intru în camera lui

să îl ridic şi să îl duc afară să mai simtă

căldura soarelui cum i se aşază în oase

Serghie fixează tavanul pe care amândoi am pictat un om de zăpadă

şi plânge ca un bătrân nesătul de viaţă

ar mai vrea să trăiască încă un anotimp lângă mine

afară ninge din cerul de culoarea laptelui

aş merge să mă joc în zăpadă

dar îmi e frică să nu moară Serghie

fug afară şi îi aduc un bulgăre pe care i-l aşez pe frunte,

nu mai simte de mult zăpada

nici mâna mea îngheţată pe care mi-o ating de buzele lui

mă apucă de urechi şi îmi spune

nu mai plânge

de atunci nu mai plâng

Serghie nu a lăsat nicio urmă în zăpadă

nu ştiu câte ierni au trecut peste mine,

s-a şters şi omul de zăpadă de pe tavan,

toate poveştile le-am auzit din camera de la stradă

în care Serghie a trăit ani mulţi şi fericiţi

***

ne-am închis în casă

pe podelele reci se mai simte urma laptelui

numai perdeaua de sticlă mai păstrează privirea lui

serghie a plecat demult şi nu se mai întoarce

cu numele lui mi-am tivit zilele care trec

mă întreabă în fiecare zi vânzătoarea din colţul străzii

cum se mai simte serghie şi nu mai ştiu să schimb replicile

serghie a adormit

şi nu mi-a spus cum să vorbesc despre el

îl caut pe toate străzile acestei lumi contrafăcute

seara ajung obosită acasă

pun în acvariu toate frunzele culese din copaci

şi le privesc cum se mişcă precum peştii

şi toamna a trecut demult

în acest decembrie nu ştiu să mai privesc pomii fără Serghie

înainte să adorm mă gândesc la el

televizorul nu l-am deschis de 3 ani

îmi ascund toate poeziile despre serghie sub saltea

şi adorm cu zâmbetul pe buze

ca şi când mâine Serghie mi-ar deschide uşa

dar îmi dau seama

că nu există o limbă comună între vii şi morţi

inimi sfoiegite puse la uscat pe veranda casei

suntem bătrâni la mijlocul anilor

nu ştim să apucăm în mâini pasărea de la colţul acoperişului

şi să o agăţăm în copacii verzi

ne e frică poate e chiar moartea care ne pândeşte

şi aşteaptă să îi atingem ciocul

să îşi dea drumul la glas

nu e moartea

i-am spus bunicului Ilie

care a adormit pe prag de frica păsării

moartea nu stă ascunsă într-o pasăre

dar bunicul Ilie crede că dacă adoarme pe prag în fiecare noapte

va păzi casa de moarte

bunicul plânge înainte de somn

iar dimineaţa îmbrăţişează pe toată lumea

şi verifică paturile

e greu să ştii că poate fi ultima clipă

în care priveşti cerul, zice Ilie

mă voi duce să apuc pasărea bunicului

şi să gătesc aşa cum ştia bunica

să nu ne mai stea moartea deasupra capului

să nu ne mai fie frică să adormim,

e totuşi ceva bun în toată nebunia

dimineaţa ne trezim de parcă ar fi ultima zi

pe care o trăim şi facem atât de multe lucruri

încât noi nici nu mai ştim cum adormim

doar bunicul Ilie mai ştie

Ioan nu ne-a spus la ce oră să adormim

ca să ne trezim sănătoşi

ştim doar că marţi după ce ne spălăm bine feţele

ieşim în mijlocul curţii şi privim soarele

până ce nu se mai vede

departe de ultimul acoperiş din sat

intrăm în casă pentru că ne-a obosit privirea

şi ne aşezăm în paturile noastre cu saltele moi

oasele ne stau paralele cu pisicile aduse de vietnamezi

am vrea să adormim

dar nu ştim ora

Ioan a plecat acum o lună

şi a uitat să ne spună cum să facem

sa fim sănătoşi până la sfârşitul zilelor

spune copilul cel mic rugăciunea

apoi toţi ne punem în genunchi şi ne ridicăm de câteva ori

zice Ioan din dreptul uşii şi noi ne repezim să fugim în curte

de acum vom şti ora la care să adormim

a venit Ioan şi ne va spune

cum să ne scăldăm dimineaţa când ne trezim bolnavi

ultima zi a săptămânii a rămas tot duminică

e bine că ţinem minte zilele la bătrâneţe

ne spune Ioan

atunci îmi privesc trupul

îmbătrânim fără să ne dăm seama

şi ne trezim că ne rugăm de alţii

să ne spună cum să rămânem sănătoşi până la sfârşitul vieţii

Ioan al nostru

a venit acasă

cu pace ne vom culca şi vom adormi

că tu Doamne întru nădejde ne-ai aşezat

am văzut cum oamenii îşi spală chipul în nămol

dansează pe lăzile cu ierburi

îşi pun la ureche trifoiul

şi îmi zâmbesc ca nişte pisici de război

unchiul Cristi stătea la masă ca în toate zilele

locul lui era în stânga lângă fereastră

voia să cureţe nucile de coajă

lua câte una în mână şi apoi ne privea pe toţi

obosise şi ar fi vrut ca altul

să facă treaba lui

dar toţi stăteam cuminţi la locurile noastre

unchiul Cristi mai gusta din când în când câte o nucă

se strâmba şi o arunca pe fereastră

se făcuse ora 9 şi unchiul Cristi

nu terminase nucile

aş vrea să mănânc şi eu o prăjiturică

de care îmi făcea Puica

voi nu aveţi mâinile ei

nu ştiţi nimic

se făcuse miezul nopţii şi unchiul Cristi începu să mănânce miez cu miez

nu vreau să mai văd nuci cât voi trăi de acum încolo

Puica mea nu mai e

unchiul Cristi a plecat în camera lui

şi eu am început să plâng

am adunat nucile de pe masă şi le-am aruncat pe geam

de acum unchiul Cristi va fi bine

se va aşeza cuminte pe scaunul lui

în partea stângă

lângă fereastră