Orientul Îndepărtat a constituit pentru mulţi intelectuali europeni, mai ales în secolul trecut, o atracţie şi o provocare, cum numai civilizaţiile vechi şi necunoscute o pot face. Şi aceasta mai ales pentru că, până în urmă cu o sută de ani, foarte puţine erau informaţiile exacte despre Japonia sau China, misionarii catolici sau marinarii olandezi şi portughezi fiind mai degrabă interesaţi de îndeplinirea sarcinilor precise pe care le aveau decât de o analiză cultural-mentalitară.

Astăzi, când informaţiile sunt de mii de ori mai numeroase, când un simplu zbor cu avionul te poate duce pe tărâmul peste care pluteşte amintirea samurailor şi gheişelor de altădată, după ce s-au scris tratate întregi şi istorii diverse, plus traducerile şi popularizarea multor aspecte ale culturii japoneze, când putem privi pe canalele culturale atât imaginile megalopolisurilor moderne, cât şi rămăşiţele pregnante încă ale vechii civilizaţii nipone, totuşi mereu pare să ne scape esenţialul, cifrul just şi îndeajuns de maleabil rămâne nedescoperit, misterul pare a se adânci în noianul informaţional, secretul devine de nepătruns. „Ciocnirea civilizaţiilor” despre care se vorbeşte de un timp încoace nu este interesantă în latura sa conflictuală, ci tocmai prin încercarea de a transcende diferenţele oricum existente. Dacă nu cumva şi aceasta este una dintre frumoasele utopii ale modernităţii.

În acest context, orice scriere, mai ales când provine din experienţa personală, devine extrem de incitantă. Mai ales într-un spaţiu cultural cum este cel românesc unde cărţi de acest fel sunt foarte rare, aproape inexistente. Dincolo de aceste aspecte conjuncturale însă, Darurile zeiţei Amaterasu (Ed. Institutul European, 2008), cartea soţilor Roxana şi Cătălin Ghiţă, are deosebite merite intrinseci.

Mai întâi însă ne vom opri asupra titlului ce poate părea deconcertant pentru majoritatea cititorilor, nefamiliarizaţi cu mitologia japoneză. El are însă o relevanţă specială în structura şi miezul simbolic al cărţii, după cum vom vedea. Amaterasu este zeiţa soarelui la japonezi, poate cea mai importantă figură mitologică a şintoismului. Legenda relevantă aici legenda conflictului cu fratele său, Susanowo, zeul furtunii, care provocase mari stricăciuni pe pământ şi îl târâse în haos, după ce fusese anterior guvernat cu înţelepciune şi blândeţe de către Amaterasu. Nici după ce zeiţa l-a implorat să înceteze, Susanowo nu s-a liniştit, a spart acoperişul sălii de ţesut a zeiţei şi i-a speriat doamnele de companie, după care a dus-o însăşi pe Amaterasu într-o peşteră. Ca semn de protest, aceasta a blocat intrarea în peşteră, privând universul de lumina sa. Ceilalţi zei şi-au dat seama de natura malefică a lui Susanowo şi de pericolul pe care o asemenea situaţie în presupunea şi au decis să o convingă pe Amaterasu să iasă din peşteră şi să scoată universul din întunericul şi panica pe care o provocase reacţia sa. Şi, pentru a o îmbuna, i-au făcut mai multe daruri, mai ales o oglindă, o sabie şi haine. Au plantat un copac cu pietre preţioase, au adus cocoşi care să cânte la intrarea în peşteră, au aprins focuri mari şi au pornit să danseze pe o muzică răsunătoare. Dansatoarea, o zeiţă numită Uzume, era atât de amuzantă, încât cerurile au fost acoperite de râsetele tuturor zeilor. Amaterasu, auzind toate acestea, a fost curioasă ce se întâmplă şi, la incitarea lui Uzume, care i-a răspuns că ar exista o zeiţă mult mai strălucitoare decât ea, a vrut să afle cine este, zeii punându-i în faţă oglinda pe care o aduseseră. Uluită de propria reflectare, unul dintre zei a luat-o de mână şi a scos-o din peşteră, gura acesteia fiind imediat acoperită pentru a nu se mai putea întoarce. Şi astfel Amaterasu a stăpânit din nou peste lume, proclamând victoria luminii şi a binelui împotriva întunericului şi a forţelor sale malefice.

Cartea de faţă nu împrumută doar referinţa cultă la legenda zeiţei Amaterasu, ci îşi orientează atât structura, cât şi semnificaţiile în funcţie de această fascinantă legendă. Astfel, povestirile, eseurile, reflecţiile care alcătuiesc volumul sunt repartizate în trei secţiuni, care reprezintă chiar darurile făcute zeiţei: Sabia, Giuvaerul şi Oglinda. După cum se precizează în excelentul text care prefaţează cartea (În loc de prolog), cele trei secţiuni au şi o organizare tematică: prima corespunde domeniului etic, a doua celui erotico-estetic, iar al treilea celui al reflecţiei de sine, atât a niponilor înşişi, cât şi a autorilor.

„Sabia” vorbeşte despre homo ethicus, cu toate contradicţiile pe care le presupune, despre ipocrizie, „farmecul nebuniei”, nihilism şi sinucidere, contemplaţie şi Nirvana, dar şi despre aspecte contemporane cotidiene precum mită, miliţieni şi muncitori, într-o comparaţie ironică deloc avantajoasă pentru mediul românesc. Sensul acestor reflecţii este dat de ultimul text al secţiunii, care postulează opţiunea pentru regăsirea unei umanităţi nedegenerate, întoarcerea la o puritate poate imposibil de regăsit aici, dar care par a guverna ţinutul nipon, sub auspiciile înţelepciunii şi bunăvoinţei caracteristice şi mitologicei zeiţe a soarelui.

„Giuvaerul” se opreşte mai ales asupra sexualităţii, erosului şi seducţiei, dar mai ales asupra feminităţii şi condiţiei femeii nipone, căci fascinaţia gheişei nu poate fi evitată. Cultivarea lolitismului în configurarea mentalităţii feminine japoneze, dar şi diferenţele esenţiale de percepţie asupra modelului ideal proiectat de culturile japoneză şi occidentală sunt foarte bine surprinse în texte precum Erosul nipon: între metaforizare şi pragmatism, Şcolăriţa, În pădure, sub cireşii în floare, „Ludus amoris” sau despre seducţie pe două continente.

În fine, „Oglinda” pătrunde în spaţiul receptării, al contemplaţiei de sine, al clişeelor şi al profunzimilor care dau seamă despre aceeaşi realitate şi totuşi alta, sub titluri precum Dualisme, pragmatisme şi bovarisme, Acum, Muză, să cântăm despre bloguri, Schemă şi polisemie sau răzbunarea învinsului, Deruta celor lipsiţi de nume etc.

Deşi împărţită în trei secţiuni, ceea ce se remarcă imediat este dualitatea care stăpâneşte această carte. Pornind de la faptul că volumul aparţine a doi autori, cu notele, stilurile şi opţiunile proprii, şi până la faptul că nu este, de fapt, vorba despre o singură civilizaţie, cea niponă, căci referinţa la cultura occidentală, chiar atunci când nu este precizată, se manifestă extrem de puternic in absentia, autorii neuitând şi nedorind să uite niciodată că aparţin totuşi unei alte culturi, o paletă largă de dualităţi subîntinde orizontul cărţii: volumul este alcătuit nu doar din texte, ci şi din mai multe fotografii, subtile şi expresive, ale Roxanei Ghiţă; textele sunt fie eseuri, fie povestiri sau o întrepătrundere a celor două; stilurile sunt şi ele două – unul denotativ, eseistic sau prozaic, celălalt, conotativ, poetic, rafinat.

De asemenea, remarcăm paleta largă de tehnici, perspective, procedee stilistice, tonalităţi. Date de istorie a religiei şi de filozofie a culturii se îmbină cu reflecţii din zona analizei mentalităţilor şi a fenomenologiei, literatura şi arta se regăsesc în peisajul unui cotidian elementar, subtilitatea analitică şi elegia din privirea poetice sunt în contrapunct cu ironia şi cu un anumit calm jovial care domină mai multe pasaje. În plus, succesiunea rapidă de teme, stiluri, tehnici şi perspective asigură vitalitatea necesară unei cărţi de acest gen, înlăturând orice urmă de pedanterie sau de inutilă preţiozitate. Spectacolul pare simplu şi eficient, dar printre liniile ferme se observă, atunci când priveşti cu atenţie, tremurul uşor al caligrafiei interioare, care conferă ingredientul emoţional necesar captării totale a cititorului, care parcurge cartea ca pe o călătorie cu un peisaj mereu în schimbare, deşi aparţinând aceluiaşi areal. Şi toate acestea se reunesc într-un puzzle care configurează o imagine unitară şi spectaculoasă a unei lumi cvasi-necunoscute, mirifice şi învăluitoare. Şi astfel, zeiţa Amaterasu întoarce darurile făcute către supuşii săi, iar Roxana şi Cătălin Ghiţă le dăruiesc mai departe, cu aceeaşi bunătate inteligentă şi fermecătoare.