Există mai multe tipuri de memorii, după raţiunea internă (care nu se suprapune întotdeauna intenţionalităţii auctoriale) care coagulează textul. Sunt memorii care ne prezintă un autor-personaj de tip eroic, prin statura aventurilor sale, indiferent de natura acestor aventuri (picareşti, militare, erotice, livreşti etc., cazul lui Casanova, de exemplu); sunt memorii în care personajul configurat este doar un personaj printre altele, memorii scrise pentru a descrie şi a analiza în deplin subiectivism un mediu privilegiat, de mare interes, în care a avut privilegiul să se mişte (cazul lui Chateaubriand); sunt memorii în care accentul cade pe revelarea unui destin excepţional, care poate avea şi ceva din eroul primei categorii, dar unde principală este formarea (Bildung), dublată de re-construcţia unei Weltanschauung personale (cazul lui Papini); şi sunt memorii scrise pentru a se (re)cunoaşte, pentru a-şi înţelege viaţa, resorturile ei, ratările şi realizările ei, dar mai ales pentru a descoperi acel punct central, acea raţiune, acel nexus care o generează şi o susţine, îi dă sens şi o face acceptabilă în propriii ochi.

O astfel de scriere memorialistică, încadrabilă în cea din urmă dintre categoriile prezentate, este Viaţa ca o coridă, de Octavian Paler, aflată acum la o a doua ediţie (Editura Polirom, cu o prefaţă de Cosmin Ciotloş), prima ediţie fiind publicată în 1987, aşadar scrisă în jurul vârstei de 60 de ani, o posibilă vârstă a bilanţurilor, a meditaţiei retrospective, a lucidităţii şi înţelepciunii, dar şi a nostalgiei şi melancoliei. În maniera binecunoscută a autorului, acest text este unul hibrid, autobiografic, memorialistic, eseistic şi chiar romanesc pe alocuri, cu accente de lirism difuz. Locul central îi este totuşi rezervat memoriei, din ale cărei sertare sunt scoase la lumină tot felul de amintiri, unele pentru a fi povestite, altele supuse analizei şi trecute într-o mitologie personală, altele folosite ca pretexte pentru diverse disertaţii, textul căpătând în acel moment valenţe complexe, explicând viaţa, dar câştigând concomitent şi o anumită autonomie, putând fi citit chiar independent de amănuntul biografic ce l-a generat.

De exemplu, întâmplarea care determină sensul şi structura acestei cărţi este descoperirea, într-un anticariat bucureştean, a unui mic regulament comentat al coridelor, aşezat lângă opulenta ediţie completă în limba franceză a Memoriilor lui Casanova. Acesta devine pretextul unei întregi hermeneutici a tauromahiei, dezvoltată pe zeci de pagini şi discutată în contradictoriu, atât din perspectiva iubitorilor de coride (aficionados) şi a iubitorilor de animale care luptă pentru interzicerea acestora. Deşi înclină mai degrabă spre a doua variantă, exprimându-şi oroarea de sânge şi violenţă, autorul devine pasionat de subiect în sens mai degrabă metafizic, asemănarea cu viaţa în general şi cu existenţa sa în special (cu existenţa oricărui scriitor, în fine, obligat să îşi înfrunte trecutul, sentimentele, gândurile obsedante, care luptă cu propriile amintiri, cu memoria furibundă) îl face pe Octavian Paler să revină mereu pe parcursul celor peste 500 de pagini şi să nuanţeze sau să puncteze în direcţii noi discuţia despre coridă ca simbol, dar şi ca parabolă a vieţii. Acest mic tratat de tauromahie funcţionează ca un veritabil „regulament organic” (cum se intitulează şi prefaţa lui Cosmin Ciotloş), căci el este cel care reglează şi reglementează, cel puţin în acest text, toate datele şi metamorfozele realităţii. Corida adună în sine şi viaţa şi moartea, şi eroismul şi frica, şi onoarea şi cruzimea, latura mereu ambivalentă a sa fiind poate cea mai atractivă pentru autor, el însuşi definindu-se, pe parcursul unuia dintre capitolele cărţii drept un „om de răspântie”, aflat mereu la intersecţia mai multor tendinţe şi tentaţii, mai multor determinări exterioare şi necesităţi interne.

Materia cărţii este una bogată, însă destul de familiară pentru cei care cunosc şi alte cărţi ale lui Octavian Paler şi care i-au citit/ văzut interviurile din ultimii ani. Povestirile din copilărie şi adolescenţă, dublate de anumite întâmplări mature, se concentrează asupra satului natal, Lisa, văzut ca o Arcadie mereu privită cu nostalgie, spre deosebire de Arcadia reală, geografică, deşertică şi lipsită de interes, spre stupefacţia autorului care o descoperă într-una din călătoriile în Grecia. Paradis pierdut şi privit retrospectiv cu infinită melancolie, Lisa este nu doar un tărâm proiectat edenic, ci unul real, al primelor experienţe şi al formării primare a personalităţii scriitorului, care s-a îndepărtat mai apoi radical de modelul impus de spaţiul ancestral şi cu reguli proprii care era Lisa copilăriei sale şi, până la urmă, Lisa eternă, căci timpul pare să fi stat în loc pe acele meleaguri evocate de Paler. O dată cu plecarea la Bucureşti, la liceul Spiru Haret, s-a rupt ceva în existenţa sa şi destinul său s-a schimbat radical. Apoi, există la Paler o inevitabilă, prin formaţia sa clasică, nostalgie a Antichităţii greco-latine, a zeilor umanizaţi şi a oamenilor născători de Idei şi creatori de Cetate. Chiar şi o Antichitate privită din perspectiva dez-idealizării contemporane îl atrage infinit mai mult pe Paler decât lumea modernă. Chiar din titlurile pe care le dă capitolelor se vede – şi nu neapărat intenţionat – această influenţă: Şi eu am fost în Arcadia!, Butoiul lui Diogene, Per aspera ad astra, Dincolo de Rubicon sunt patru din cele şase părţi ale cărţii.

Foarte interesante şi monologurile adresate unui prieten nevăzut (poate real, poate inventat – contează prea puţin), la care se referă în multe dintre fragmentele sale. Sceptic, epicureu, cinic şi ironic, acesta este invocat fie ca martor incomod, fie ca alter ego, servindu-i autorului să-şi precizeze mai bine poziţiile, să se mărturisească mai direct, să devină mai autentic în consideraţile sale. Figura ce rezultă din tot acest bricolaj de întâmplări, disertaţii, amintiri şi (auto)analize este nu mult diferită de cea a omului cotidian, a persoanei Octavian Paler: afişând siguranţă şi intransigenţă, dar ascunzând infinite melancolii şi o sensibilitate exacerbată, care transpare uneori printre frazele tăioase şi lucide, cu o răceală şi o calmitate ce camuflează bine zbuciumul interior şi pasiunea pe care o pune în joc autorul, asemenea unui matador care trebuie să rămână calm şi să eschiveze elegant şi rece, să-şi ascundă mereu teama şi emoţia pe care nu se poate să nu le aibă în momentul confruntării cu taurul fioros, cu instinctul pur. Inteligenţa hermeneutică şi tăietura autenticistă pe care mizează scriitorul sunt acompaniate de această sensibilitate veşnic zgândărită, uneori ultragiată, de acest eu ameninţat mereu de nostalgie şi de pase lirice, în care poetul Paler – mai puţin cunoscut şi mai puţin luat în serios chiar de el însuşi – se răzbună, parazitând răceala eschivei, dezvăluind latura sensibilă, de neimaginat într-o coridă autentică. Scriitorul îşi asumă însă profilul dual, perspectiva complexă a unei personalităţi scindate, mereu nemulţumite, care speră în secret şi refuză din orgoliu.

În ciuda numeroaselor aspecte biografice, Viaţa ca o coridă se poate citi şi ca un eseu fascinant despre viaţă intersectat de un bildungsroman aflat în bruion, dar şi ca o profesiune de credinţă a scriitorului în luptă permanentă nu doar cu limbajul, ci şi cu propria biografie şi mai ales cu natura sa interioară.