Consacrat ca poet, în ultimii ani Gellu Dorian părea a face un viraj brusc şi decisiv spre proză, ca mulţi alţi poeţi din generaţia sa şi următoarele. De la volumul de debut Esopia (1981) şi până la Cafeneaua Kafka (2003), Gellu Dorian pare un poet care îşi propune mereu să se (re)descopere la nivel poetic, să îşi (re)găsească vocea potrivită pentru un nou concert.

Nu altfel se întâmplă şi în cel mai recent volum al său, Alungând tristeţea, ca Paganini, apărut anul acesta în eleganta colecţie de poezie a editurii timişorene Brumar. Structura acestui volum, deloc întâmplătoare, trebuie remarcată încă de la început, căci ea nu are sens doar editorial, ci priveşte însuşi tipul de poezie practicat aici de autor. Încadrate de un prolog şi un epilog, ca în scrierile de-acum câteva secole, se desfăşoară douăsprezece secţiuni de câte trei poeme, fiecare alcătuit, la rândul său, din câte trei catrene cu vers lung, unite prin legături mai tainice sau mai evidente, despre care vom vorbi şi noi mai departe. Volumul se bucură şi de un foarte „înţelegător” Preambul semnat de Şerban Foarţă, care dezavuează câteva din schemele poeziei lui Gellu Dorian şi trimite firele comparatiste în cele toate cele patru zări, de la Cântarea Cântărilor, Carmina Burana ori François Villon până la A. Maniu şi G. Bacovia.

Şi, într-adevăr, cum bine observă Şerban Foarţă, poemele lui Gellu Dorian au ceva dintr-un psalm, unul păgân, fireşte, plângând, iar nu celebrând erosul. Atât divinitatea, cât şi referinţele biblice adesea invocate nu îşi găsesc locul aici decât contrapunctic. Tablourile pe care le creează poetul nu au nimic sacru, decât în măsura în care metaforele religioase agravează starea interioară, a unui Iov pierdut între alcovul dezirabil şi cârciuma fatală. Amoruri pierdute, imposibile sau ratate („frustrate”, cum le numeşte Foarţă) sunt citate ca agravante, dacă nu chiar ca motive ale dezolării. E o epuizare dramatică în aceste poeme de o duritate expresionistă, ţipătul viorii paganiniene (şi-atât de păgâne) trimiţând inevitabil la cel al lui Munch. Cu toate acestea, spiritul poemelor nu e germanic, nici măcar italian, ci slav. Bântuit de stepe şi siberii interioare, sufletul trece de la un hău la altul. Lacrima, vodca şi strunele sunt singurele care populează universul real, restul fiind viziuni halucinatorii, care, prin repetiţie obsedantă, ajung să constituie însuşi nexul universului poetic. Zecile de femei ce se perindă prin poeme trimit, metonimic, la alte sute şi, de ce nu, chiar mii, pe care un Casanova adorator, veşnic îndrăgostit şi beat, le etalează deseori nu cu melancolie degajată, ci cu încrâncenare şi patimă, cu regret şi disperare. Imaginea trupului stigmatizat, a cărnii sfâşiate, revine la fel de obsedant ca şi invocarea corpului iubitei, care îşi lasă şi el adânc amprenta pe trupul şi în sufletul poetului. La fel de obsesiv revin şi alte elemente, precum cârciuma, cu votca sau vinul ei, frigul, blestemul, cenuşa, matrozul etc. Uneori, se repetă un vers întreg, plasat în toate poemele tripticului respectiv.

Obsesia nu este transpusă doar la nivelul lexical sau imagistic, ea organizează întreg discursul poetic. Deşi au coerenţă internă, poemele – indiferent de secţiunea pe care o alcătuiesc – par a fi fragmentele unui unic poem imens şi ale cărui margini nu le-am aflat încă, sau un acelaşi poem rescris la infinit, variaţiuni imperfecte – dar „perfecte” în ele însele – ale unui poem ideal, care nu se poate scrie, ci doar imagina.

Cităm, aproape la întâmplare, una dintre aceste variante, lăsând cititorului plăcerea descoperirii celorlalte viziuni şi a bijuteriilor pe care le conţin. Din chiar prima secţiune, intitulată Stepe, poemul 3. ca mestecenii albiţi din tinereţe: „ca mestecenii albiţi din tinereţe ne-am lăsat zăpezile pe trup/ o să-mi fie milă de-o să fie zalele-mi vreodată să le rup/ sângele din vene ca viori cu strune plânse pe o lamă de arcuş/ să se scrie peste noi blesteme când va fi să coborâm urcuş// rozioare buze moi am tot iubit cât mi-a fost să mă mai ţină vlaga/ încât nu mai ştiu ce-a fost cu mine-atunci risipit prin paturi precum iarba/ dezvelit de cer ca într-o casă de cearceafuri înflorite-n draci/ rătăcind ca pasărea uitată printre crengi şi frunze de copaci// acuma-s grămăjoare mici de busuioc adunate-n straturi într-o casă/ de sub care ies să mă mai rog doamne înc-o dată doamne mă mai lasă/ să înviu cu mii de răni pe mâini şi cu carnea toată frăgezită/ de o mie de săruturi peste sâni de femeie stepă ne-mblânzită”.

Versurile acestui volum alcătuiesc litania unui mort încă viu sau care îşi doreşte să mai învie măcar pentru o clipă de voluptate ori ale unui viu mort încă din viaţă şi care se strecoară ca o fantomă printre amintirile chinuitoare care, cu cât mai fericite ar fi, cu atât devin mai dureroase. De aici senzaţia permanentă de frig, de linişte sepulcrală, întreruptă violent doar de arcuşul ascuţit sau de paharele sparte, melancolia sfâşietoare a celui ce nici nu se mai poate întoarce înapoi, nici nu poate reface sau reinventa fericirea.

Cu toată recomandare din Epilog – „nu în bocete să se citească fiecare cântec ci în vers hazliu” –, căci tristeţea a fost îngropată în cuvinte, poemele sunt, de multe ori, dominate nu doar de tristeţe şi melancolie, ci de o autentică sfâşiere interioară, care cu greu poate fi abolită sau uitată de micile intruziuni „ştrengăreşti”, de trimiterile cu tentă autobiografică sau de momentele de adoratio, precum cele din descrierea părţilor celor mai expresive ale corpului feminin, din tripticul Ape.

Ca şi Paganini, pe care îl invocă, Gellu Dorian alungă tristeţea într-o manieră specială: exhibând-o pe de-a-ntregul şi făcând-o insuportabilă.