Dacă vă zgârie pe ochi/urechi cuvântul ţigan, nu e grav. Rănile vi se vor închide chiar citind cartea despre care vă voi vorbi în continuare. Se numeşte Condiţia romă şi schimbarea discursului (volum coordonat de Vintilă Mihăilescu şi Petre Matei) şi reuneşte studii/eseuri asupra unor aspecte particulare ale vieţii comunităţilor ţigăneşti.

Deşi, pe parcursul cărţii, diverşii autori folosesc frecvent denumirea politică de rom, e cât se poate de clar că nu despre romul în general este vorba, pentru că romul în general (încă?) nu există. Sigur, se poate spune acelaşi lucru şi despre ţigan. Eu prefer totuşi denumirea asta veche, larg auto-asumată, exprimând o realitate socială comună tuturor comunităţilor, ce ţine mai curând de raporturile lor cu exteriorul (aceasta e, în fond, „condiţia romă”), decât de ceea ce le leagă între ele şi, cu atât mai puţin, de conştiinţa a ceea ce le leagă. Pretinsul etnonim rom e, în schimb, târziu, doar parţial asumat şi veleitar. El nu vrea să desemneze o realitate, ci să creeze impresia unei realităţi şi apoi, dacă se poate, realitatea însăşi. Gadje şi elitele naţionaliste rome le-au zis cum le-au zis, iar ei, ţiganii, au acceptat eventual etichetele, dar nu mai mult: „gaborii au fost întotdeauna percepuţi ca ţigani, iar până acum aceasta nu a produs o solidaritate generalizată cu celelalte grupuri desemnate la fel. În cazul lor, putem chiar constata că prezenţa de douăzeci de ani a «problemei rome» pe scena publică românească şi europeană nu a făcut altceva decât voinţa lor de se delimita de cei pe care societatea majoritară îi percepe ca fiind «fraţii lor etnici»” (Martin Olivera, p. 41).

Cititorul, chiar neiniţiat şi neinteresat de antropologie, poate găsi în carte destule picanterii, precum semnificaţia paharelor în cadrul comunităţilor de costorari (Cătălina Tesăr) sau semnificaţiile corpului şi ale veşmintelor feminine („fustele ambivalente” care „propagă impuritatea, dar sunt şi o protecţie împotriva impurităţii”, p. 85) la căldărari (Iulia Haşdeu). Atrag atenţia în special asupra capitolului „Cum a devenit ţiganul bau-bau?” (Petre Matei), o excelentă analiză a modului în care imaginea „ţiganului ca hoţ de copii” este folosită de părinţi ca „mijloc pedagogic, bazat pe frică” (p. 152). Dincolo de consideraţiile privind „bau-bau-ul generic”, încadrarea ţiganului între „faţetele bau-bau-ului”, formele de folosire ale „mijlocului pedagogic” ş.a., merită reţinută întrebarea: „nu cumva acest bau-bau etnic, ţinând de folclorul copilăriei, acum inspirând teamă doar copiilor (preponderent), nu este o replică palidă a unei frici cândva împărtăşită şi de către adulţi”? (p. 165).

Dar marea întrebare a cărţii e alta: „sunt romii o «minoritate etnică»?”. În primul rând, trebuie constatat că, în ultimele decenii, se încearcă promovarea unui naţionalism rom, care să creeze o naţiune romă. Nu e prea multă noutate aici; aşa s-au creat, în urmă cu un secol-două, şi celelalte naţiuni. Se acreditează ideea unei origini comune, se adoptă simboluri (imn, steag etc.), se lucrează pentru standardizarea limbii (Olivera, p. 35). Şi ceea ce adesea părea vechi de când lumea poate să nu fie decât o „reinventare recentă”, după cum ştim din istorie, şi o constată azi cercetătorul, în cazul gaborilor: „aceşti «romi autentici şi tradiţionali» şi-au reinventat, fără doar şi poate, tradiţiile, cel puţin partea vizibilă a lor (costum, activitate profesională şi, ceea ce este semnificativ, chiar şi etnonimul), de-a lungul ultimilor patruzeci de ani” (Olivera, p. 37). Aparent, singura lipsă ar fi legătura cu un teritoriu (sau chiar cu teritoriul, în general). De la Max Weber încoace, mulţi consideră că aceasta e principala caracteristică a romilor. În realitate, lucrurile sunt mult mai complicate: construirea unui meta-grup se dovedeşte extrem de dificilă (e oare posibilă?), discontinuitea teritorială fiind, fără discuţie, un impediment obiectiv, dar nu singurul. Avem „zeci şi zeci de «etnii rome» diferite şi tot atâtea «minorităţi naţionale» potenţiale (Olivera, p. 37)”. Înţelegem de ce antropologul „se află într-o poziţie inconfortabilă”: constatările sale intră în conflict cu „discursul susţinut de cei care se exprimă în numele «obiectului său de studiu»” (Olivera, p. 44). Etnografia e o frână uriaşă pentru „unificare”. Diversitatea ţiganilor împiedică unitatea romilor. Situaţia actuală e perfect rezumată de Vintilă Mihăilescu, în introducere: „«problema romă» se pune în prezent mai mult în termeni de identitate politică unitară decât de identităţi sociale diverse şi de recunoaştere a primeia mai mult decât de cunoaştere a celor din urmă” (p. 26). Dacă ţiganii nu sunt toţi la fel, de ce le spunem într-un fel şi de ce, de multe ori, fiecare grup în parte acceptă eticheta? Pentru că totuşi au ceva în comun şi anume „condiţia” de care am vorbit mai sus: identitatea lor sfidează terţul exclus, „ea nu este pur şi simplu A, ci opusă lui non-A, este totodată şi acest non-A” (p. 25). Ei sunt ca gadje şi, în acelaşi timp, non-gadje.

Nu mai e chiar surprinzător să spunem că toţi suntem, într-un fel, ţigani. Nu chiar toţi, ci est-europenii şi mai ales românii. Se vede foarte bine din capitolul final, pe care Vintilă Mihăilescu l-a rezervat manelismului şi manelelor. În această ordine, pentru că, deşi denumit după genul muzical/textual, fenomenul social le-a inspirat, nu a fost generat de ele. După o nuanţată discuţie despre „de ce (nu) ne plac manelele”, concluzia e că manelismul este foarte grav „tocmai pentru nu poate fi mutat pur şi simplu în grădina ţiganului, ci este în grădina noastră, a tuturor, este un fenomen structural al societăţii româneşti postsocialiste, care nu mai poate fi ocultat la nesfârşit prin mitologizarea umorală a manelelor – adică a efectelor şi nici măcar a cauzelor. Nu este deci rentabil să-i urâm, pur şi simplu, pe ţigani…” (p. 220).