O cărticică roşie, lucioasă, pe care scrie „Pleşu, Liiceanu, Patapievici” trebuie să fie o manevră de marketing editorial marca Liiceanu-Humanitas. Răsfoim, vedem că cei trei şi-au pus laolaltă texte mai vechi despre comunism – fix când, în febra aniversării/comemorării nr. 25, toată lumea trăncănea despre asta – şi ne convingem că aşa e. De aici încolo, fiecare vede lucrurile cum îi convine. Eu le văd destul de bine.

Mă bucur însă că a existat o astfel de idee comercială pentru că ideile morale/politice din carte mi se par sănătoase şi utile şi, prin urmare, zic că trebuie să fie cât mai larg răspândite. Despre ce e vorba? Despre faptul că lumea încă se mai agaţă de comunism, că încă mai crede, în ciuda istoriei, că în el există ceva bun. Şi – vai, vechea discuţie! – nu putem să nu constatăm că, exceptând câţiva excentrici, toţi cred – sau măcar se comportă ca şi când ar crede – că extremismul de dreapta este rău-punct. Ideea-umbrelă a tuturor textelor reunite este aceea a „noii cortine de fier a memoriei” sau a „memoriei divizate” a Europei. „Toate cele trei contribuţii sunt solidare în credinţa că problema memoriei comunismului este problema centrală a unificării conştiinţei europene”, spun Autorii. De acord! E clar că istoriile diferite au dus la memorii diferite. Dar mai trebuie spuse câteva lucruri. În primul rând, că nazismul a fost o experienţă comună, cvasi-unanim condamnată, chiar dacă de pe poziţii diferite, chiar divergente. Apoi, metafora „cortinei de fier” nu e chiar potrivită în cazul ăsta: avem totuşi de-a face cu un transfer de mentalitate, în special dinspre vest spre est, ceea ce face ca memoria şi ideile unora să se impună, parţial, asupra altora. Oricum, vedem că memoria esticilor este fragilizată, chiar fără influenţe exterioare, din cauza nostalgiilor care o rod. În sfârşit, „unificarea memoriei” în sensul dorit nu se poate face decât printr-un proiect larg asumat. Or, chiar dacă „memoria comunismului” „e încă flotantă şi bântuie ca un strigoi Europa”, în ziua de azi sunt alţi „strigoi” care bântuie mai abitir şi e greu de crezut că occidentalii îşi vor bate capul cu al nostru. „Ce e de făcut?”, (se) întreabă Andrei Pleşu. Şi imediat adaugă: „Răspunsul meu e defetist. Nu e nimic de făcut.”. Aceasta nu înseamnă însă că trebuie să tăcem. Dimpotrivă! Ce e de făcut e să vorbim. Nu e chiar puţin lucru. În fond, nici ceilalţi nu (mai) fac altceva şi regimurile comuniste s-au întemeiat, în bună parte, pe vorbe. Crimele şi-au avut originea în vorbe.

Cei trei autori au tonuri, stiluri şi „metode” diferite. Toţi spun însă, într-un fel sau altul, că ideologia comunistă este rea, din punct de vedere intelectual şi moral. Nu o idee bună prost aplicată, aşa cum tot auzim, ci, funciarmente, o prostie criminală. Dezinvolt, ca de obicei (măcar în public), Andrei Pleşu o spune cel mai clar: „o idee se validează prin rezultatele ei” şi, dacă nu dă rezultate bune, nu e o idee bună, ci o utopie sau o iluzie. Mai departe, extrăgând, cu o precizie de biopsie, citate din clasici, ne arată „în ce măsură violenţa este o componentă structurală a gândirii comuniste”. Într-o asemenea măsură încât, dacă o dăm la o parte, în şandrama nu mai rămâne nimic cât de cât solid.

Gabriel Liiceanu este cel mai cu viscerele pe pământ, şi pe pământ românesc. Ia comunismul la modul personal. Pare uşor, dar ia să ne gândim câţi mai sunt capabili să „simtă” astfel azi? De aici şi nostalgia care… bântuie şi ea. Din multele pe care le spune, merită reţinut „sofismul celor cinci moduri de producţie”. Cu toate pretenţiile deterministe, comunismul nu rezultă de nicăieri, el are nevoie să fie construit: „spre deosebire de orânduirile precedente, crescute în chip natural una din alta, comunismul apare ca un «artefact»”. Şi mai e ceva, de fapt, marea parşivenie: pentru a rezista, cât de cât, economic, comunismul are nevoie de „rudimentele unei pieţe libere”, de „elementele capitalismului pe care afirmă că l-a distrus «definitiv»”. Nu e nicio filosofie. E suficientă istoria, de la NEP-ul leninist până la China actuală, via Iugoslavia titoistă ş.a.

H-R Patapievici suferă la rândul său, dar îşi exprimă oful uzând de varii referinţe intelectuale. Este cel mai preocupat de „problema asimetriei de percepţie între fascism/nazism şi comunism” şi reuşeşte să identifice măcar o parte din motivele ei. Este remarcabil cum descrie „marele dar otrăvit pe care societăţile totalitare l-au făcut societăţilor libere”, adică omul… să-i zicem post-totalitar sau, mai pe şleau, românul de azi: un „tip de cetăţean emoţional debalansat, comportamental impredictibil” care „are ca primă opţiune ocolirea sau încălcarea regulilor”.

Nu-mi fac prea mari speranţe că opiniile celor trei vor avea cine ştie ce ecou şi, cu atât mai puţin, priză la public, cu toată manevra de marketing de care vorbeam. Dar, măcar pe câţiva, tot îi vor pune pe gânduri. Mi-ar părea rău ca ideile să fie „receptate” prin haloul negativ pe care, în ultimii ani, o tabără politică s-a ostenit să-l deseneze celor trei intelectuali (îmi erau, vai, mai simpatici cei care îi acuzau de „boierie a minţii”). Şi chiar dacă nimeni nu percutează, rămân vorbele lui Arthur Koestler (citate de Patapievici): „ne trădăm în faţa istoriei dacă vom continua să nu denunţăm ceea ce trebuie denunţat”.