Mi-e aiurea, în general, să scriu despre cărţile unor prieteni, neamuri, şefi, cumetri etc., dar uite că acum nu îmi e... Ba chiar am orgoliul puţin dilatat că pot să prezint o carte despre care mulţi dintre confraţii academici nu au (încă) habar. Acum, când tastez, cartea e la tipar. Acum, când dumneavoastră citiţi, tocmai ce a apărut.

Profesorul Sorin Liviu Damean este unul dintre cei mai buni cunoscători ai istoriei moderne a românilor (fapt ce poate fi confirmat de oricare dintre ceilalţi cunoscători) şi, totodată, unul dintre cei mai prolifici şi mai bine receptaţi autori de lucrări privind perioada dintre Unirea Principatelor şi Marea Unire. A debutat în 2000 cu Carol I al României (1866-1881) (Editura Paideia) şi s-a impus rapid în comunitatea academică. De atunci, graţie numeroaselor retipăriri (chiar dacă nu au existat oficial alte ediţii), cartea a devenit cunoscută publicului larg. Fără exagerare, azi e clasicizată. O citează Istoria verde a Academiei, dar şi copiii de liceu care trafichează referate pe Internet. Pe surse, ştiu că a fost şi piratată la un moment dat, umplând regretatele tarabe de la metrou.

În ultimul deceniu, Sorin Liviu Damean a mai publicat România şi Congresul de pace de la Berlin (1878) (Editura Mica Valahie, 2005), colecţiile de documente Diplomaţi englezi în România (Editura Universitaria, Craiova, 2008-2009), volumul (coordonat) Evoluţia instituţiilor politice ale statului român din 1859 până astăzi (Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2014), cursul, elaborat alături de Iulian Oncescu, O istorie a românilor de la Tudor Vladimirescu la Marea Unire (1821-1918) (Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2015). De la un astfel de autor, aşteptările nu pot fi decât foarte mari.

Destulă lume spera la o continuare a cărţii din 2000, la un al doilea volum care să cuprindă perioada dintre proclamarea Regatului şi dispariţia Regelui. Sorin Liviu Damean propune mai mult: o carte dedicată ansamblului vieţii şi domniei celui născut Karl von Hohenzollern-Sigmaringen şi devenit, pentru totdeauna, Carol I al României. E o biografie, dar nu doar o biografie. E o imagine a unei ţări într-o anumită epocă, cu focalizare asupra personajului care o defineşte şi o denumeşte. În Un monarh devotat... rolul Principelui/ Regelui în evoluţia statului şi a societăţii româneşti este mai bine evidenţiat decât în Carol I al României. Expresia „epoca lui Carol I” nu e o metaforă sau o formă de aşezare temporală facilă; România anilor 1866-1914 a fost marcată mai mult de conducătorul său decât de schelele instituţionale şi de crâmpeiele ideologice ale vremii.

Noua carte este rezultatul cercetărilor, dar mai ales al reflecţiilor autorului, de la începutul anilor ’90 până astăzi. Spune în Argument: „Cititorul va regăsi în paginile cărţii de faţă atât idei ale noastre mai vechi, deja publicate, care au trecut testul criticilor, cât şi numeroase elemente de noutate şi, am spune noi, de interpretare”. Este, probabil, cea mai personală lucrare de până în prezent. Parcurgerea unui foarte vast material bibliografic, edit şi inedit, de epocă sau ulterior, nu ar fi dus la un asemenea rezultat fără eforturile istoricului de a-şi clarifica sieşi cum au stat lucrurile. Aşa a ajuns şi la o altfel de abordare a materiei – faţă de care unii istorici români au încă reţineri. A renunţat la expunerea strict cronologică – mai comodă, dar mai puţin expresivă – introducând şi o ordine tematică. Sorin Liviu Damean îl prezintă pe Carol I în cât mai multe ipostaze: în familie (atât cea de origine, cât şi cea creată în România), ca tânăr ofiţer şi aristocrat prusac, călătorind incognito spre România (cu o reconstituire minuţioasă a drumului, pe baza tuturor surselor disponibile) şi, în sfârşit, ca monarh. Dar şi aici lucrurile sunt complicate şi istoricul trebuie să le ordoneze. A fi „monarh constituţional” într-o ţară est-europeană din secolul al XIX-lea era altceva decât în Anglia sau Belgia aceleiaşi epoci şi cu totul altceva decât în monarhiile contemporane. Riscul haosului sau al autoritarismului era enorm. Carol a ales să rămână „constituţional”, dar în felul său, fel pe care Sorin Liviu Damean îl explică subtil, prezentându-l defalcat. Avem, mai întâi, un „factor al puterii executive şi arbitru al vieţii politice”, apoi un comandant militar, „strateg al politicii externe” şi un promotor al modernizării economice şi sociale. În niciunul dintre cazuri, nu avem de-a face cu o evoluţie liniară. Reconstituirea dinamicii e o operaţiune anevoioasă şi dificilă, ce nu poate reuşi decât unui autor care cunoaşte detaliile domniei, dar are şi o viziune de ansamblu: „În cei 48 de ani de domnie, monarhul nu se va limita la un rol pasiv, decorativ, ci, dimpotrivă, se va implica activ în diferite sfere de activitate ale societăţii româneşti. În primul rând, după o perioadă dificilă de instabilitate guvernamentală şi parlamentară, a reuşit să introducă stabilitatea internă şi sistemul bipartidist în ceea ce priveşte actul de guvernare, prin alternarea la putere a liberalilor şi conservatorilor, asumându-şi rolul constituţional de arbitru al vieţii politice”. Putem înţelege, la final, de ce, în epocă, Carol a fost considerat „un maestru la categoria suveranilor constituţionali, care ştie la momentul potrivit ce partid să cheme la guvernare” (după cum nota prinţul moştenitor, Ferdinand, într-o scrisoare). Mai târziu, avea să se constate că stilul său a constituit „un model politic pentru monarhii din sud-estul european” (Elena Siupur). Dar şi aici e o nuanţă foarte importantă, pe care autorul o surprinde. Deşi prin acţiunile sale s-a dovedit original, în fond, Carol a fost ataşat de modelul parlamentar clasic, britanic, atât în ceea ce priveşte sistemul de partide, cât şi funcţionarea instituţiilor statului. Implicarea sa în viaţa politică a avut ca scop tocmai stimularea treptată a constituirii unui astfel de „regim constituţional”, evitând riscurile la care erau expuse democraţiile tinere şi fragile – se vede clar la celelalte state balcanice. Din păcate, nu a apucat să-şi ducă la bun sfârşit opera. Sorin Liviu Damean conchide: „Sistemul politic bipartidist din România nu va supravieţui creatorului său, Carol I. Succesorul său la Tron, Ferdinand I, nu va avea autoritatea necesară pentru a-l menţine, iar războiul mondial va schimba din temelii vechea ordine: politică, socială, economică, culturală etc. Acestea ne permit să afirmăm că, din punct de vedere politic, monarhul s-a identificat pe deplin cu un astfel de model de sorginte britanică, benefic stabilităţii şi progresului ţării”.

Lucrarea este, evident, (şi) un omagiu adus lui Carol I. Nu avea cum să fie altfel. Nu este însă apologetică. Scopul e să îl arate pe Carol, nu să îl laude pe Carol. Aparent paradoxal, un istoric admirator declarat al personajului de care se ocupă reuşeşte să depăşească mitul respectivului personaj. Monarhul a fost totuşi om (după cum ţinea el însuşi să sublinieze într-o scrisoare către soţia sa), a suferit (fizic şi sentimental), şi-a pierdut cumpătul, a greşit etc. Părţile mele preferate sunt tocmai acelea în care Principele/ Regele nu mai apare chiar ca o întruchipare a răbdării, echilibrului, simţului datoriei. În 1871, haosul politic intern îl adusese la disperare şi era cât pe ce să abdice. Când a scăpat de asta, a venit un necaz personal: moartea micuţei Principese Maria, în 1874, l-a bulversat, dar a trebuit să treacă peste, să-şi îndeplinească misiunea mai departe. Câţiva ani mai târziu, simţind contextul internaţional favorabil obţinerii independenţei, Carol a devenit surprinzător de precipitat. Un diplomat francez nota, în 1876, „«limbajul său împotriva Turciei este tot atât de violent ca acela al unui revoluţionar», iar «mirajele Coroanei României» îi «întunecă judecata»”. Criza internaţională a trecut cu bine pentru România, dar, după un deceniu şi ceva, a venit o criză familială, mult mai gravă decât se reţine de obicei. Chiar mariajul regal a fost atunci în pericol. Ar fi fost o pierdere asumată, un preţ plătit pentru asigurarea stabilităţii Dinastiei, adică a stabilităţii statului român. „Acum mi se pare că trebuie să ai grijă ca să nu mă pierzi tu pe mine”, îi scria Carol Elisabetei. Profesorul Damean a înţeles că spunând (şi) astfel de lucruri (spuse deja, demult, dar parcă uitate azi) nu îi scade anvergura istorică. Ar fi bine să înţeleagă mai mulţi istorici. Ar fi bine să înţeleagă şi cititorii...

Un monarh devotat... e o carte medie ca dimensiuni, dar e o carte grea, chiar dacă nu pare. Principalele sale trăsături sunt densitatea conţinutului şi lejeritatea expunerii. În fiecare frază stă multă cunoaştere pe care autorul a reuşit să o distileze. Aproape din fiecare frază se poate porni o direcţie de studiu, coborând într-o bibliografie enormă, care în aparatul critic – oricum bogat – e redusă la esenţial.

Cu siguranţă, şi această lucrare a profesorului Sorin Liviu Damean va deveni rapid o referinţă pentru toţi istoricii modernişti. Ea poate constitui, în acelaşi timp, şi o foarte bună introducere în temă pentru publicul mai larg, românesc şi nu numai. Este genul de carte care, tradusă într-o limbă de circulaţie internaţională, se poate dovedi inteligibilă şi atractivă şi pentru cei complet neiniţiaţi, apropiindu-i de istoria românilor.