Despre serviciile de informaţii nu ştim mai nimic şi de aceea suntem dispuşi să credem orice. Aici, imaginaţia nu are frâie. Totul pare posibil. Intelligence-ul este simultan o realitate ascunsă şi legendă, creată prin literatură şi cinematografie, dar şi... autocreată. Aşa cum în activitatea „curentă” de informaţii se lucrează cu legende (fake stories, nu false stories, ca să fim în ton cu vremurile!), diversele servicii (îşi) construiesc şi întreţin legende de ansamblu. E valabil în Vest, dar şi în Est sau, poate, mai ales în Est. Să ne gândim doar la Securitatea noastră! O credem omniprezentă, omnipotentă etc. O credem rea, una peste alta, dar... facem diferenţa între Securitatea care acţiona în interior – urmărea, hărţuia şi chiar hăcuia români – şi cea care acţiona în exterior, în interesul României. Asta din urmă ne pare altceva. Nu prea suntem dispuşi să acceptăm ceva care ne-ar putea tulbura confortul intelectual, moral, naţional... Trăim cu legenda... Tentaţia e să spun că, de dragul cunoaşterii, ar fi bine să ne uităm dincolo de legendă, dar tare mi-e că dincolo e tot legendă. Mai bine să ne uităm dincoace, în partea dinspre noi, în care activitatea de spionaj/ contraspionaj nu mai e atât de spectaculară pe cât ne imaginam. Unii vor fi iritaţi simţindu-şi teoriile fisurate sau chiar prăbuşite; destui, sper, vor fi mulţumiţi să afle ceva cât de cât clar.

Istoricul Florian Banu (cercetător la CNSAS) a reuşit să realizeze exact ceea ce şi-a propus: „o schiţă istorică a serviciului român de informaţii externe care să păstreze un echilibru între imaginarul colectiv construit în jurul serviciilor secrete şi structurile şi acţiunile reale derulate în intervalul 1948-1989” (pp. 26-27). După cum a zis de la început, s-a ferit atât de „viziunea conspiraţionistă asupra istoriei”, cât şi de „optica pseudo-raţionalistă”. A purces metodic la treabă, punând cap la cap informaţii mult mai numeroase decât în urmă cu două decenii, dar fatalmente insuficiente pentru clarificarea problemei. Descrierile şi biografiile sunt completate cu încercări analitice, nearuncându-se în speculaţii, dar formulând întrebări.

Mai întâi, a făcut un istoric al organizării serviciului român de spionaj, parte aridă şi căreia, probabil, mulţi cititori nu îi vor sesiza întreaga importanţă. A urmărit schimbările de statut (după integrarea vechiului Serviciu Special de Informaţii în Securitate, structura a fost direcţie, direcţie generală, departament, centru), cumva relevante pentru atenţia primită din partea regimului şi pentru raporturile (superioritate, inferioritate, cooperare, concurenţă etc.) cu celelalte servicii ale Securităţii. Apoi, a inventariat numeroasele schimbări în organizarea internă (direcţii, servicii, birouri, unităţi independente). Vedem că nici structurile de informaţii nu au scăpat instabilităţii instituţionale tradiţionale. Prima raţiune a reorganizărilor a reprezentat-o eficientizarea sau, cel puţin, dezideratul eficientizării activităţii. Dincolo de aceasta, se poate observa şi un joc cvasipermanent între dorinţa unora de a controla cât mai strict activitatea de intelligence şi dorinţa altora de a o autonomiza.

Partea cea mai picantă este, evident, cea despre oameni, despre conducătorii structurii, dar şi despre „lucrătorii” de informaţii. E adevărat că „schimbările de curs” ale regimului s-au reflectat „cu fidelitate în criteriile de numire a şefilor, dar şi în modalităţile de selectare şi încadrare sau în misiunile concrete din domeniul intelligence” (p. 254); lucrurile nu sunt însă atât de simple. Şefii au fost mai întâi vechi ilegalişti, legaţi mai mult sau mai puţin de Moscova (Nikonov, Vîlcu, Gavriliuc), iar în a doua etapă, oameni noi, creaţii ale regimului (Dănescu, Dima, Pleşiţă, Stamatoiu). Trecerea s-a făcut prin cele două decenii de „domnie” a lui Nicolae Doicaru (secondat de celebrul Pacepa) asupra DIE. Toţi au fost personaje interesante cu biografii interesante. Unii, ca Doicaru şi Pleşiţă, au avut bube la dosar şi au şi făcut „prostii” care altora le-au fost fatale. Lor, până la anumite puncte, nu le-au blocat ascensiunea. Despre Pleşiţă s-a spus, în anii ’70, că era ca o minge: „cu cât dădea Ceauşescu mai tare cu el de pământ, cu atât sărea mai sus!” (p. 239). În 1973, fusese suspectat (putem zice şi acuzat) că l-ar fi spionat chiar pe secretarul general; după o scurtă trecere la munca de jos, şi-a reînceput cariera la vârful Securităţii, ajungând, în 1980, şef al SIE. Înaintea lui, imediat după defecţiunea lui Pacepa (1978), la conducere fusese un „istoric”, Romus Dima, activist de partid fără nicio treabă cu spionajul, care, mai demult, chiar se declarase incapabil de o astfel de muncă. Merită notat şi că aceste cadre erau rotite în serviciile Securităţii, nefiind legate strict de informaţiile externe.

În ceea ce priveşte lucrătorii de rând, Florian Banu conchide că, până în 1989, nu s-a găsit soluţie la „dilema primordială cu care s-au confruntat cei care au pus bazele Securităţii: în selectarea viitorilor ofiţeri ar trebui să primeze originea socială şi apartenenţa la PCR sau calităţile înnăscute şi buna pregătire profesională?” (p. 273). Au existat unii agenţi bine instruiţi şi alţii de „provenienţă muncitorească”, numiţi de cei dintâi „ciocănari” sau „lopătari” (p. 273). Nici fizic spionii români nu se încadrau neapărat în modelul din mentalul colectiv. O descriere a „vedetei” Mihai Caraman (care a fost şi primul şef al SIE, după Revoluţie) trimite într-adevăr cu gândul la James Bond („regizorii în căutare de talente native n-ar fi rămas insensibili la prestanţa lui”, p. 468), dar avem şi altceva: „scurt, îndesat, cu capu-ntre umeri, umbla mereu grăbit, îmbrăcat în negru, cocoşat a umilinţă, un mers de şobolan de bibliotecă [...], avea doi ochi rotunzi, de cucuvaie, nas ascuţit, faţă rotundă, umflată, chip de paracliser” (Radu Constantinescu despre Corneliu Dima-Drăgan, p. 368).

Mitul pozitiv al intelligence-ului românesc primeşte o lovitură puternică atunci când istoricul trece în revistă defecţiunile din sistem. Toată lumea vorbeşte despre rămânerea în Occident a lui Pacepa, dar şi înainte şi după el au fost destule cazuri similare (e adevărat, la un nivel mai mic). Din a doua jumătate a anilor ’60, „numărul defectorilor a fost într-o continuă creştere” (p. 324), apoi „hemoragia... părea să nu se mai oprească”. 1981 ar putea fi numit chiar „anul dezertorilor” (p. 332).

Ultimul capitol este dedicat câtorva studii de caz. DGIE/DIE/SIE a derulat operaţiuni de de spionaj, cum ar fi penetrarea centrului NATO de „reţeaua Caraman” (asupra căreia Florian Banu ridică unele semne de întrebare de luat în seamă), dar şi operaţiuni de „influenţare pozitivă” a unor personalităţi (Henri Coandă, baronul-bancher Elie de Rothschild), de obţinere de valută (în special prin Întreprinderea de Comerţ Exterior Dunărea) sau de îmbunătăţire a imaginii externe a tandemului „Ceauşescu-România”. În ciuda a ceea ce se crede în general, manevre de soft power au fost iniţiate încă de la începutul anilor ’50, dar s-au intensificat după distanţarea de URSS, astfel că succesele României din vremurile de glorie ale lui Ceauşescu „se datorau şi structurilor de informaţii externe ale Securităţii” (p. 406). Cum lucrau românii în aceste operaţiuni? Pe lângă acţiunile care aduc cât de cât cu ceea ce vedem în spy movies, au făcut şi ei ce au putut. Au dat inclusiv şpagă (cafea, whisky şi ţigări) pentru a grăbi publicarea unei cărţi a conducătorului în Mexic (p. 420). Şi pentru că tot am ajuns aici, să precizăm şi că mitul fondurilor nelimitate (existent şi în Occident) nu e susţinut de documente. Se pare că agenţii trimişi în afară abia puteau supravieţui din ceea ce li se dădea (pp. 389-390).

Cartea lui Florian Banu este – risc să zic asta şi aş zice mai mult! – cea mai importantă sinteză serioasă de istoria spionajului românesc. Cu siguranţă, pentru istorici va fi o referinţă. Datorită modului degajat în care e scrisă, e accesibilă şi publicului mai larg. Oricine are disponibilitate şi minime cunoştinţe de istoria comunismului românesc se poate descurca în hăţişul de informaţii, apelând mai mult sau mai puţin la Google. Nu era nevoie ca editorul să intervină introducând „n. red.”-uri explicative în subsol (pe lângă notele de final ale autorului). Nu trebuie să fii cine ştie ce iniţiat în probleme pentru a observa că multe sunt puerile, inutile, haotice şi creează impresia unei cărţi de popularizare, ceea ce chiar nu e. Înţeleg să te simţi dator să traduci în josul paginii unele din vorbele latineşti ale autorului, dar chiar pe volens nolens? Nu înţeleg de ce, din lista „Gheorghiu-Dej, Iosif Chişinevschi, Chivu Stoica, Miron Constantinescu, Alexandru Moghioroş, Gheorghe Apostol, Petre Borilă, Emil Bodnăraş, Constantin Pârvulescu, Nicolae Ceauşescu, Dumitru Coliu şi Alexandru Drăghici”, merită asterisc bibliografic doar Moghioroş şi Apostol. Nu înţeleg de ce autorul a permis...