Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Despre prostie în politică

        de Mihai Ghiţulescu

Am citit această carte încă de la începutul anului, dar, ştiindu-mă suferind de hipoteorie, mi-am zis că nu e cazul să o comentez public. Sunt foarte slab iniţiat în filosofie; puţinul pe care am încercat să îl învăţ mi-a intrat pe o ureche şi mi-a ieşit pe cealaltă, cu tot cu pix şi hârtie. Toate cele petrecute în/ cu România în ultima jumătate de an (preşedinţia Consiliului, alegerile europarlamentare, discuţiile privind guvernarea, pregătirile pentru prezidenţiale şi, peste toate, „obscenitatea public㔠creată în jurul oribilelor fapte de la Caracal) m-au făcut să reiau cartea cu creionul în mână. Am, de multă vreme, impresia c㠄politica prosteşte”, dar, anul acesta, mi-a devenit tot mai greu suportabilă. Cred că din cartea lui Sesardic se pot observa multe despre „prostirea” în politică. Mi-am domolit teama de a nu debita prostii (prea mari!), spunându-mi că nu e o carte de filosofie, ci una despre filosofi. Nu-mi dau, deci, cu părerea despre filosofie, ci despre frânturi de istorie.

Neven Sesardic este un filosof de origine croată, azi la vârsta pensiei, care până în 1989 a lucrat la Universitatea din Zagreb, iar apoi s-a perindat pe la multe universităţi occidentale cu nume. Oripilat din tinereţe de prostiile politice ale materialismului dialectic, a dat în vest peste lucruri asemănătoare şi a decis să le strige: „am fost teribil de dezamăgit să descopăr că un număr [s. M.G] de occidentali de frunte, altminteri pe bună dreptate admiraţi pentru contribuţiile lor teoretice, abandonau efectiv raţiunea atunci când abordau sfera politicii”, că susţineau „cauze politice nechibzuite şi inumane” (p. 13), c㠄au vădit o judecată jenant de strâmbă atunci când au făcut excursuri [s. M.G.] pe tărâmul politic”, că, una peste alta, s-au dovedit „nesăbuiţi în sfera preocupărilor practice” (p. 15). Trecând în revistă câteva cazuri de filosofi din secolul al XX-lea, şi-a propus să arunce „un plus de îndoială asupra ipotezei că abilitatea de a raţiona în chestiuni de filozofie se transferă şi asupra judecăţii politice” (pp. 31-32). Deşi, din prudenţă intelectuală, nu insistă pe asta, e clar că crede c㠄vederile politice ale filosofilor le afectează (negativ) standardele intelectuale” (p. 32). Se vede asta şi din insistenţa asupra faptului că personalităţi precum Michael Dummett (p. 152) şi Hilary Putnam (p. 164) şi-au abandonat reflecţiile filosofice în anii în care au activat politic ori din motto-ul capitolului despre Asociaţia Americană de Filosofie: „Când nişte filosofi încearcă să fie politicieni, ei în general încetează de a fi filosofi” (Walter Lippmann, p. 186). Pe româneşte, am putea zice: „Dacă nu făceai politică, filosof rămâneai!”.

Din păcate, ediţia românească stă sub semnul unei erori logice (de genul celor pe care autorul le impută adesea „subiecţilor” săi): subtitlul Philosophers in Politics a fost tradus Filosofii în politică. Articolul hotărât e falacios. Chiar Sesardic vorbeşte despre „micul grup alcătuit din cei mai eminenţi filosofi analitici (pe care s-a focalizat cartea de faţă)” (p. 206). Nu ar fi deci corect să ne aşteptăm la o istorie a prostiilor politice ale filosofilor, de la Platon până la unii dintre colegii mei. Cazurile sunt, deci, selectate din sfera filosofiei analitice, ale cărei însemne ar fi „claritatea gândirii, precizia şi coerenţa logică, precum şi străduinţa onestă şi perseverentă de a evita obscurantismul, stilul de exprimare pretenţios şi falsa profunzime” (p. 16). De ce doar filosofii analitici? Cred că, în primul rând, e o chestiune de biografie a autorului: aceştia au fost cei la care croatul se uita admirativ în tinereţe, peste cortina de fier, şi cei printre care a ajuns să trăiască în a doua parte a vieţii. Apoi mai e ceva, o idee neexprimată clar, dar care pluteşte peste tot în carte: dacă aceast㠄elită logic㔠(vulgarizez eu pentru simplificare) a produs atâtea aiureli politice, lucrurile trebuie să stea şi mai rău la „filosofii continentali”, consideraţi de cei dintâi (nu sunt capabil să apreciez cât de corect!) „mai predispuşi la retorică găunoasă, gândire nedisciplinată şi obscuritate” (p. 16). O altă particularizare: „toate exemplele discutate în cartea de faţă au de-a face cu excese politice de stânga [s. M.G]” (p. 205). Sesardic nu avea cum să nu-şi dea seama că asta îi poate atrage reproşuri; a recunoscut o „părtinire”, adăugând însă c㠄ea ţine nu de mine, ci de filosofie”, adică de faptul c㠄filosofia academică, aidoma altor umanioare şi ştiinţe sociale, are o bine ştiută aplecare stângistă”. A reţinut un singur caz de „gânditor conservator” (Robert Nozick), o „deviere de dreapta”, dar invocată ca „o dovadă în plus a înclinaţiei spre stânga din comunitatea filosofilor [aici nu mai avem precizare „analitici”/ „academici”, n. M.G.]” (p. 206). Înclin să accept explicaţia, dar: (1) îmi dau seama c㠄stângiştii” văd, la rândul lor, „comunitatea filosofilor” plină de „conservatorism”/ „reacţionarism”; (2) din nou, nu putem trece cu vederea biografia autorului. Vine dintr-o Iugoslavie în care mulţi „îşi foloseau bunul-simţ elementar spre a refuza, ca fiind pur şi simplu ridicole şi rizibile” (p. 59) dogmele comunismului. Cum să rezişti când vezi că mulţi occidentali le iau de bune? Pe om, stânga îl doare şi adesea se întreabă (de aici ar porni o discuţie interminabilă, cu mult déjŕ entendu) de ce abateri spre stânga sunt tolerate în Occident, în timp ce simetriile lor spre dreapta sunt vehement (şi just) blamate (p. 139, 170).

Cartea e, în fapt, o sumă de anecdote, grupate pe personaje. Avem un Otto Neurath care a „gestionat” finanţele Bavariei proclamate sovietice în 1919, iar, la începutul anilor ’30, a produs material de propagandă pentru Stalin; un Carnap care condamna lagărele din SUA, dar nu le vedea pe cele din URSS; un Einstein (ni se explică plasarea sa în „comunitatea filosofilor”) nu doar reticent în a condamna practicile lui Lenin şi Stalin, ci, uneori, chiar susţinător al lor; un Putnam care populariza la Harvard Cărticica roşie a lui Mao, iar, după apropierea americano-chineză din vremea lui Nixon, devenea admirator al... Albaniei lui Enver Hoxha. Uneori, situaţiile sunt comice (la Neurath, autorul chiar scrie c㠄anumite evenimente ne duc cu gândul la scheciurile grupului de comici Monty Python”, p. 41), alteori, nu (cazul lui Imre Lakatos, care, ca lider al unei celule comuniste, s-ar fi făcut vinovat de instigarea la suicid a unei tinere colege). La toţi aceştia şi la alţi câţiva şochează (îmi asum verbul) atitudinile în contradicţie cu realitatea, ignorarea avertismentului lui David Hume c㠄omul înţelept îşi potriveşte credinţele după dovezi” (p. 204). Sesardic a încercat să găsească explicaţii, dar nu prea a reuşit. O variantă, în cazul Einstein & Gödel („marile spirite bat câmpul la fel”), ar fi „teleghidajul”, adică manipularea spre „atitudini comuniste, exploatând ura lor faţă de nazism” (p. 103). Nu prea ţine, căci s-au dovedit apropiaţi de comunism înainte de-a avea de-a face cu nazismul (de mai multe ori, filosoful se dovedeşte inabil în lucrul cu istoria). Şi, oricum, nu explică ignorarea evidenţelor din realitate. Se ia în calcul posibilitatea „orbirii voluntare”, la Neurath (p. 47), sau a „ignoranţei voite”, la Einstein (p. 104). Or, nici „n-au ştiut pentru că n-au vrut să ştie” nu ţine. Asta ar fi însemnat că şi-au dat seama că e de rău, dar n-au vrut să ştie conţinutul răului pentru a nu-şi simţi clătinate opiniile. De unde atenuanta (că de disculpare chiar nu poate fi vorba)?

Una peste alta, cartea lui Sesardic e convingătoare. Nu cred că se pot pune la îndoial㠄vederile politice prosteşti” ale unor „sclipitori în filosofie” (p. 165). Totuşi, naraţiunea scârţâie în destule puncte. În primul rând, e o problemă cu sursele. Autorul foloseşte frecvent cuvintele „documentat” şi „dovadă”, dar lucrează de obicei cu mărturii (chestionabile). E, întrucâtva, ceea ce critică la cei luaţi în obiectiv. Iată un exemplu: „Din păcate, o declaraţie publică a sa [a lui Neurath], documentată [s. M.G.], sugerează contrariul”; „documentarea” constă într-o mărturie a lui Noske; adaugă c㠄Noske era în duşmănie cu Neurath”, deci (corect!) relatarea „n-ar trebui neapărat luată în litera ei”; totuşi, „nu este însă de crezut nici că Noske ar fi inventat-o integral”, pentru c㠄cel mai probabil că Neurath ar fi reacţionat viguros” (pp. 39-40). Altădată: „deşi unii s-ar putea întreba dacă Budenz trebuie considerat o sursă demnă de încredere, în cazul particular de care vorbim, spusele sale par cea mai plauzibilă şi mai generoasă explicaţie...” (p. 104). Atât! Cum ar veni, e credibil pentru că pare plauzibil. În plus, Sesardic e de multe ori răutăcios, se leagă de mărunţişuri, discursul îi capătă iz de pamflet. De aici, îi scapă destul de des raţionamente greşite (aşa cum observă la alţii), menite să îi susţină criticile (nu e loc aici pentru inventarul erorilor). Nu avea nevoie de ele. Ba chiar, pentru credibilitate, cartea ar fi meritat un periaj.

Această carte trebuie să dea de gândit. (1) Să nu ne amăgim cu vorba „unde e multă minte, e şi multă prostie”! Prostia în politică nu este apanajul geniilor. Toţi avem atitudini prosteşti, doar că, la noi, muritorii, contrastul e mai mic. (2) Prostiile în politică nu ţin doar de raportarea la un regim autoritar/ totalitar sau la o ideologie extremistă; ele se văd adesea (e adevărat, mai puţin spectaculos) în atitudinile curente din democraţie; mulţi tindem frecvent să susţinem cauza care ne convine negând evidenţele şi călcând pe logică; pentru a respinge ceva, tindem să susţinem vehement altceva, fără a ne pune întrebări. Ajungem prea uşor să credem că răul cel mai mic echivalează cu binele. Pornind de la un caz particular prezentat de Sesardic (votul unor filosofi pentru un candidat dubios la alegerile prezidenţiale americane din 1968), reţinem una dintre marile probleme ale democraţiilor din zilele noastre: „a da un vot doar în chip de protest... ar avea sens politic numai dacă acel candidat «de protest» ar întruchipa nişte valori ce ar jalona drumul de ieşire din pretinsul impas...” (p. 222). Votăm adesea în chip de protest, dar ne gândim serios la ieşirea din impas?

© 2007 Revista Ramuri