Am auzit de Dorian Galbinski (nume de microfon: Galor) acum aproape 20 de ani, deşi el vorbea la radio de mai bine de 30. Puştan în anii ’90-2000, nu ascultam eu posturile occidentale, pe care le consideram biete relicve ale Războiului Rece. Mi se părea cumva că, dacă nu mai au bruiaj, nu mai au nimic. Oricum, în bula mea istorică, vedeta era Europa Liberă, pe celelalte imaginându-mi-le ca marginale. Într-o discuţie lejeră despre secţiile române, cineva (mult) mai versat în materie, mi-a zis ceva de genul: „Erau la BBC nişte băieţi interesanţi. Era unu’, Dorin şi mai nu ştiu cum (da’ nu-l chema aşa), foarte deştept. Dădea nişte poante aşa..., ţi-ar fi plăcut de el!”. M-am prins că şi prietenul meu auzise de el de la prietenul unui prieten, dar nu m-am mai gândit la personaj.

La începutul anului, văzând pe o copertă „Dorian” şi „BBC”, mi-am amintit: „Ăsta trebuie să fie ăla!”. Am început să caut să-l aud şi să-l citesc. Mi-a plăcut, dar principalul motiv pentru care m-am dus rapid la carte a fost că, din textul de prezentare, am aflat de participarea autorului, ca translator, la vizita Ceauşeştilor în Marea Britanie. A mai apărut de curând o carte care mi-a stârnit interesul nu atât pentru eveniment, cât pentru interpretarea lui istorică. Din instinct de autoconservare, nu vreau să fiu eu cel care o scoate din underground. Voi reveni asupra chestiunii când va apărea şi volumul V al Jurnalului lui Ion Raţiu, cel ţinut la gard de Scotland Yard, în iunie 1978. Deocamdată, nu zic decât că scena cu Elena Ceauşescu recitând din Muma lui Ştefan la Claridge’s, povestită de Dorian Galbinski, apare într-o formă uşor diferită în amintirile doamnei Violeta Năstăsescu, cea care a trebuit să-l tălmăcească pe Bolintineanu în limba lui Shakespeare. Acum, că tovarăşa vorbea cu regina-mamă, „care lăsa impresia că nu a auzit în viaţa ei ceva mai interesant” (p. 215), ori cu prinţul Philip, a cărui expresie mi-o pot imagina, contează mai puţin. E clar că a fost ceva. Sunt curios doar dacă/ cum a fost tradus versul „Braţul său prin taberi mii de morţi împarte”.

Am început să citesc din curiozitate istorică, dar, după câteva pagini, mi-am dat seama că voi citi ca să râd. Ceea ce s-a şi întâmplat! Îmi vine să spun că scriitura umoristică românească „se căftăneşte”. E un comic sănătos, nici prea subţire, nici prea gros! Ştiu că sună a clişeu să fac trimitere la „clasici”, dar, cum să n-o fac, când omul nostru, ajuns la Londra, a nimerit din prima pe urmele personajelor lui Dickens şi Jerome K. Jerome (p. 137) şi când, mai târziu, om bătrân, vorba ceea, se prezenta la telefon ca unul dintre cei 30 de fii ai locotenentului Schmidt (p. 319)? Şi astea nu au nicio tentă bibliografică. Pur şi simplu, Dorian Galbinski se bucură (şi) de glumele altora, după cum o recunoaşte destul de des. Mi se pare una dintre dovezile că e aşa cum i-a zis zeida Srul: „un gaon”, adică „cineva foarte deştept” (p. 19). O alta e că îşi dă seama când e prost, o recunoaşte şi se autoironizează. Plus că vorba „omul cât trăieşte învaţă” i se potriveşte perfect, căci numai proştii le ştiu pe toate. După şase ani în Marea Britanie, omul ăsta habar n-avea că whisky-ul e de mai multe feluri şi se bloca la întrebarea: „Scotch, Irish, blended, single malt, Islay, Highlands?” (p. 203). Râdem, glumim, dar, până la urmă, e greu să te înveţi cu o lume liberă şi diversă, când nu te-ai născut în ea. Iar apoi, e greu să te dezveţi. Ajuns înapoi în România, în 1990, a constatat că „cei 25 de ani trăiţi în libertate îmi atrofiaseră vigilenţa de altădată” şi a avut întâmplări pe care le-a luat drept „un gen de avertisment ca pe viitor să nu-mi mai las imaginaţia s-o ia înaintea realităţii” (p. 280).

Ca să pricepeţi despre ce e vorba, această carte, care ar fi fost, cred, mană cerească pentru scenariştii lui Seinfeld, e viaţa lui Dorică/ Dorian din Constanţa, care a plecat în Israel la vârsta la care era numai bun de armată. A încercat să înveţe ebraica într-un kibutz, dar n-a rezistat. A fost tanchist în Războiul de 6 zile şi mai multe luni, a dărâmat un bloc, că s-a speriat de vânt, s-a apucat să tragă după Mig-urile egiptene, nedându-şi seama că mitraliera antiaeriană e „pentru paradă, tembelule!” (p. 107). Mă rog, după o criză de hemoroizi şi o cădere nervoasă, i s-a descoperit o vertebră aiurea, a fost trecut la benzinăria armatei, apoi lăsat la vatră. Datorită unui socru (Nae, „diminutiv de la Josef”, p. 58) care ştia cum stau treburile pe lume şi faptului că un şef a făcut o pasiune pentru vocea sa, a ajuns redactor la secţia română a BBC. Cam când se gândea să plece şi de acolo, s-a întâmplat că, aflat în vacanţă în Israel, a rămas blocat câteva luni din cauza războiului de Yom Kippur. Englezii şi-au dat seama cât le-a lipsit şi i-au acord un contract pe perioadă nedeterminată. A rămas până la desfiinţare, acum un deceniu şi ceva. A ratat o promovare pentru că i-a scăpat un pumn unui coleg, apoi nu şi-a mai dorit-o, căci, oricum, îi preziseseră ofiţerii israelieni că şef nu va fi niciodată. După 1990, a revenit adesea în România. În timpul ăsta, Dorian Galbinski a vorbit la radio, a tradus, a trăit. Trec repede peste, dar Doamne fereşte de suferinţele omului cu umor!

În viaţa asta, vedem o grămadă de apariţii cameo, de la Moshe Dayan până la Silviu Brucan, ca să zic aşa. Nu e de ici de colo să te ia la ocazie un ministru al apărării cu înfăţişare de pirat, nici să bei o bere cu ducele de Edinburgh pe un culoar. Poate şi sub impactul muppetizării „doamnei de fier” de către Gillian Anderson, în The Crown, preferata mea e secvenţa în care, după ce i-a tradus la un dineu cu... Constantin Dăscălescu, Margaret Thatcher s-a oferit să îl servească cu nişte leftlovers (p. 233). Nici eu nu ştiam ce înseamnă, dar primeam...

Dincolo de glumă, e mereu o altă glumă... Evident că, luptând într-un război, lucrând apoi la un mare post de radio şi traducând pentru tot felul de delegaţii, viaţa lui Dorian Galbinski s-a înţepat de multe ori cu „istoria mare”. A fost însă mereu conştient că e un om (fără „doar”!) care trăieşte o viaţă. A povestit ce a trăit, văzut, auzit. Şi-a dat cu părerea, dar prudent. E aici poate şi şcoala neutralităţii jurnalistice de la BBC.

Întreaga viaţă aşa cum e povestită mi se pare o pledoarie pentru individualism. E mare lucru să îţi dai seama că eşti asemenea celorlalţi („cine sunt eu să nu-mi meargă nimic prost?”, p. 224) şi, totodată, să trăieşti printre ceilalţi fără să-ţi cauţi musai apartenenţe, fără să te molipseşti de „meteahna” vorbitului la plural (p. 105). A plecat cu simţul ăsta din România, dar i-a devenit mai clar în Israel, văzând cum oamenii se etichetau unii pe alţii după locul de provenienţă. Mai târziu, a vizitat Irlanda de Nord, observând că acolo nu e vorba de o simplă suprapunere a clivajelor catolic-protestant şi separatist-unionist.

Eticheta pe care şi-a pus-o singur e „Jewish, but freelancer”, detaliată astfel: „Am vrut să fiu eu, eu individul, nu membru al unui colectiv, să nu fiu obligat «să simt» ce simt alţii. Nu am vrut niciodată să fac parte din vreo organizaţie, vreun partid etc. În România adolescenţei mele era imposibil, iar în Israelul anilor ’60 era, în cel mai bun caz, foarte greu, dovadă problemele pe care le-am avut la kibutz. Din acest punct de vedere, Anglia a fost pentru mine gazda ideală, m-a lăsat în pace. Dar în Anglia, am înţeles un lucru important: poţi detesta să te înregimentezi […], dar poţi descoperi bucuria de a fi om de echipă” (p. 322).

Viaţa lui Dorian Galbinski a fost într-adevăr mai altfel decât vieţile celor mai mulţi. Dar era asta suficient pentru a-mi stârni mie interesul? Cred că nu. M-a prins mai degrabă prin felul în care a privit cele ce i s-au întâmplat. Sigur că nu oricine poate scrie că „Regina s-a oprit, s-a uitat la mine puţin mirată”, dar câteva mii de oameni tot sunt. Nu ştiu însă câţi ar pune paranteza „(sau poate aşa mi s-a părut mie)” (p. 320), ca şi când vreun cititor ar fi sunat la Buckingham să întrebe cum s-a uitat Majestatea Sa la traducătorul care l-a însoţit pe preşedintele Republicii Moldova la vizita neoficială din 1996. N-o să filosofez...

Una peste alta, mi se pare că autorului acestei cărţi i se potriveşte prezentarea pe care el a făcut-o unui om pe care l-a întâlnit la Paris: „... nu face altceva decât să-ţi prezinte realitatea înconjurătoare, dar altfel, într-un mod în care observi imediat ridicolul situaţiilor, chiar demenţa unor politicieni, guverne, mari actori” (p. 189). Şi nu e vorba doar de chestiile mari, „istorice”, ci şi, sau mai ales, de multele situaţii din viaţa unui om, „jenante dacă nu ai simţul umorului, sau hilare, dacă îl ai” (p. 322).

Îi doresc lui Dorian Galbinski ani mulţi până să îi apară numele pe vreo o bancă în parc! Mă rog, cu excepţia cazului în care cineva riscă amenda şi scrijeleşte cu briceagul: „pe această bancă, eu, M.G., am citit cartea lui Dorian Galbinski”.