În urmă cu doi ani, lumea intra în lockdown, confinement etc. Nimeni nu îşi imaginase aşa ceva şi nimeni nu îşi imagina cum avea să fie după ieşirea din case, deşi se spunea că pandemia va fi îndelungată, cu fluxuri şi refluxuri. S-a vorbit mult în spaţiul public, în aceşti doi ani, poate mai mult ca niciodată. Şi s-a greşit mult, poate mai mult ca niciodată, tocmai din dorinţa/ nevoia de a îmblânzi nesiguranţa generală. Există încă, deşi mult mai diluat decât în martie 2020, un consens că „lumea se va schimba”, că „nimic nu va mai fi la fel”, ceea ce, după mine e, în acelaşi timp, un truism – căci un eveniment istoric de o asemenea amploare, intensitate şi durată nu poate fi fără consecinţe – şi o eroare – căci, prin tăria afirmaţiilor, se inducea perspectiva unor transformări radicale, superioare celor produse, de exemplu, de războaiele mondiale. Or, vedem azi că nu e aşa. Multe s-au schimbat – dincolo de unele chestiuni punctuale, e greu să spunem cum – dar nu trăim esenţialmente altfel decât în 2019. Asta pentru că, după cele două luni iniţiale, logica strictă a pandemiei a lăsat loc acomodării, ajustării, simulării. De aici, agitaţia unei perioade asociate, în principiu, cu recluziunea, imobilitatea, liniştea.

Politica şi-a urmat cursul, cu alegeri, combinaţii, explozii, scandaluri, toate adaptate (minimal) noilor condiţii, dar, mai ales, afectate major de ele – deşi nu putem identifica clar relaţii cauză-efect. Deloc surprinzător, cel puţin în spaţiul românofon, comentariile politice au fost pe măsura desfăşurărilor comentate, adică aiuritoare. Marile păcate ale „analizei politice” pentru publicul larg – ruptă de „analiza academică”, şi ea cu păcatele ei – sunt inconsistenţa, îngustimea (cauzate, în primul rând, de ignoranţă) şi inconsecvenţa. În acest peisaj mediatic pe care mă feresc să îl etichetez, domnul profesor Radu Carp apare, de mulţi ani deja, ca un exemplu de „bune practici”. O dovadă în plus este cea mai recentă carte a domniei sale, reunind texte publicate în diverse periodice „populare” şi academice şi în câteva volume colective, de la începutul lui 2020 până în vara lui 2021. A prezentat sintetic şi a analizat o gamă largă de chestiuni interne şi internaţionale, de la „capete de afiş” până la unele despre care mulţi dintre noi, chiar dintre cei care mai aruncăm un ochi prin presa occidentală, habar nu aveam. De altfel, în textul „Starea actuală a analizei politice în presa scrisă şi online din România”, care trebuie citit ca o profesiune de credinţă, a deplâns inexistenţa, la noi, a triadei „jurnalişti-scriitori-politologi, aflaţi în permanentă competiţie între ei şi cu publicul pentru a oferi comentarii profesioniste, de foarte bună calitate” (p. 46), spunând apăsat: „Marea problemă a tuturor comentariilor, chiar şi a celor de bună calitate, este că nu se bazează pe lecturi în domeniu. Nu este nevoie să ai un doctorat în ştiinţe politice pentru a comenta politica, dar este nevoie să fii informat” (p. 47).

Deşi cunoşteam curiozitatea şi determinarea autorului, văzând textele strânse la un loc, m-a izbit diversitatea tematică. Poate şi datorită preocupărilor personale, piesele de rezistenţă mi se par contribuţiile în materie de drept constituţional, domeniul cu care profesorul Carp a debutat şi în care s-a afirmat ca autoritate. Foarte important mi se pare articolul „Revizuirea Constituţiei – ultima redută a liderilor politici contestaţi”, în care, pornind de la cazurile Republicii Moldova, Bulgariei şi Belarus, ni se atrage atenţia asupra „mecanismului clasic prin care cei aflaţi la putere au transformat o democraţie într-un regim autoritar”, anume „dobândirea în mod informal de mai multe puteri, urmată de formalizarea abuzului prin revizuirea Constituţiei” (p. 133), dar şi asupra folosirii diversioniste a temelor constituţionale de către diverşi lideri politici, „pentru a schimba temele care sunt pe agenda publică şi care le sunt defavorabile” (p. 140). Efectul: „Aducerea în discuţie a modificărilor constituţionale, fără a exista un orizont clar de timp dacă procesul ca atare va fi demarat şi finalizat este însă riscantă pentru democraţie. Cetăţenii nu mai au încredere în Constituţie şi nu mai sunt dispuşi să se implice în procesul de reflecţie care acompaniază modificările propuse eventual” (p. 141).

În rest, găsim comentarii despre regimul politic românesc actual, cu trimitere la momente istorice „relevante pentru definirea” acestuia, la evoluţiile din interiorul UE, dar şi despre probleme (eventual) abia amintite la noi, precum conflictul din Caucaz, împăunările europene ale lui Orban-Fidesz, tensiunile din Balcanii de Vest – pe cât de apropiaţi şi de importanţi pentru România, pe atât de puţin cunoscuţi, chiar la nivel nominal. Fascinantă şi ilustrativă pentru importanţa „ramificaţiilor globale” ale unor probleme regionale mi se pare povestea internaţionalizării conflictului din Sahara Occidentală, despre care, în general, se spune cel mult că „este un teritoriu disputat din nord-vestul Africii” (p. 287).

Nu doar informaţia şi minuţiozitatea analizei sunt de apreciat la profesorul Carp, ci şi curajul de a-şi formula părerile, cu riscul ca acestea să fie infirmate după un timp, şi de a nu o întoarce apoi. Un exemplu: vorbind despre Republica Moldova, „fascinantă deoarece orice este cunoscut din teoria ştiinţei politice sau a dreptului constituţional nu are echivalent în ceea ce se întâmplă în realitate” (p. 149), în februarie 2021, credea că alegerile anticipate „oricum nu vor avea loc” (p. 159). În martie, lucrurile se schimbaseră şi nota că „viitorul Republicii Moldova arată foarte incert” (p. 162). Alegerile s-au desfăşurat în iulie. La cei mai mulţi, curajul afirmaţiilor vine dintr-un amestec, în doze diferite, de infatuare, ignoranţă, naivitate. În cazul de faţă este pur şi simplu o analiză a datelor de la un anumit moment dat. Cine ar fi spus în februarie 2021 că în Moldova va fi dizolvat Parlamentul ar fi nimerit-o, aşa cum nu au nimerit-o cei care au spus acelaşi lucru în România, cu un an înainte. În această materie, probabilitatea de a greşi este foarte ridicată şi, de aceea, se lucrează mereu cu (multe) scenarii posibile. Grav este să fii prins într-o spirală a erorilor.

Nu pot să nu mă opresc puţin asupra problemei care doare difuz când scriu acest text şi nu ştiu cum va durea când îl veţi citi. Găsim scris, în aprilie 2021: „Implicarea Federaţiei Ruse în toate aceste evenimente [revoltele din Belarus, conflictul din Nagorno-Karabah, estul Ucrainei] nu urmează un pattern raţional, cel puţin pentru observatorul occidental, obişnuit să aplice o grilă de analiză care să permită o interpretare coerentă” (p. 186), „viziunea sa faţă de Ucraina... rămâne un mister” şi „doar Vladimir Putin ştie ce gândeşte Vladimir Putin” (p. 196). Totuşi, în urma unor analize, domnul Radu Carp credea că „Federaţia Rusă nu a dorit şi nu doreşte şi nu a dorit niciodată un conflict deschis cu Ucraina şi nici alipirea unor noi regiuni” (p. 187), ci doar recunoaşterea unui statut de largă autonomie pentru Doneţk şi Lugansk. Cred că aş fi zis cam la fel atunci. Azi, nu aş îndrăzni să spun că nu doreşte anexarea şi chiar perspectiva unui act de violenţă pentru forţarea negocierii autonomiei este cumplită... Sper să rămână perspectivă... În ultimul timp, s-a vehiculat tot mai des ideea că atitudinea şefului de la Moscova are, de fapt, un scop de politică internă, nu că asta ne-ar încălzi cu ceva. Este adevărat că, „atunci când un regim nedemocratic doreşte sprijin popular, nefiind sigur că îl are, provoacă o agresiune externă”, ca instrument de întârziere a democratizării, căci se ajunge „până la urmă tot la democratizare, dar cu efect întârziat” (p. 195).

M-aş bucura ca textele profesorului Radu Carp, a căror apariţie continuă (în special pe adevarul.ro) să câştige cât mai mulţi cititori. Într-o primă fază, pentru publicul românesc, ele îndeplinesc o funcţie „inferioară” celei asumate. Mai întâi, informează şi indică surse de informaţii. În stadiul actual, ar fi un pas spre lumină. Latura analitică, rămâne, din păcate, în ciuda intenţiei autorului, în planul al doilea. Să sperăm că nu pentru (foarte) mult timp!

Strânse în volum, chiar la doar un an de la apariţie, capătă şi un (dublu) rol istoric. Nu e o remarcă de complezenţă! Numai cine nu a încercat să se descurce printre evenimentele din trecut nu îşi dă seama cât de mult înseamnă să ai la îndemână o înregistrare cât de cât sistematică. Pentru o perioadă agitată şi ceţoasă, cum e cea a ultimilor doi ani, este cu atât mai important. Lucrurile vor fi greu de „reconstituit”, iar pe arhivele online nu prea se poate pune bază. Apoi, dincolo de inventarul întâmplărilor, comentariile la zi rămân să dea seamă despre starea de spirit şi despre modul de a gândi al intelectualilor unei epoci.