Unul dintre primii oficiali occidentali care au oferit consultanţă noilor conducători de la Bucureşti, în 1990, a fost Robert Badinter, la acea vreme preşedinte al Consiliului Constituţional francez şi fost ministru al Justiţiei. Potrivit lui Ion Iliescu şi nu numai, sfaturile sale au fost decisive pentru aranjamentele instituţionale ale „Micii Constituţii” şi, mai apoi, ale Constituţiei din 1991. La scurtă vreme după Badinter, mai celebrul Maurice Duverger a vizitat şi el România. Nu ştim ce influenţă a avut – putem presupune că redusă – dar lui îi datorăm răspândirea atractivului, dar ambiguului, concept de semiprezidenţialism şi asocierea sa în principal cu regimul politic francez de după 1958/1962. Ca şi în alte cazuri (vezi legea sa cu privire la relaţia dintre sistemele electorale şi sistemele de partide), Duverger a aruncat o idee sclipitoare, dar imprecisă, iritând multă lume şi generând o mare cantitate de literatură politologică. În România, eticheta semiprezidenţial a intrat puternic în retorica politică şi chiar în jurisprudenţa constituţională, fiind folosită nu atât cu sens explicativ-analitic, cât axiologic şi chiar normativ, în funcţie de orientări. După unii, avem un regim semiprezidenţial, deci lucrurile trebuie să se petreacă într-un anumit fel (Decizia nr. 784/2012 a Curţii Constituţionale); după alţii, nu avem un adevărat regim semiprezidenţial, dar ar trebui să îl avem, pentru ca lucrurile să se petreacă într-un anumit fel (Raportul Comisiei Prezidenţiale, 2009). În ambele cazuri, semiprezidenţialismul este asociat cu Republica a V-a franceză. În primul, se observă încercarea periculoasă de a da forţă normativă unui concept strict doctrinar. Al doilea, care se întemeiază pe constatarea corectă că românii au urmat doar parţial modelul, pare viciat de o perspectivă idealizantă asupra regimului francez şi, mai larg, asupra rolului instituţiilor în politică.

Prin urmare, o revizitare e evoluţiei regimului francez din ultimele şapte decenii ar fi fost utilă chiar şi dacă ne gândim numai la influenţa sa asupra celui românesc. Evident, e vorba de mult mai mult, după cum a notat Sergiu Mişcoiu: „Hexagonul tinde să fie perceput ca un model shaper de multe elite conducătoare din întreaga lume“ (p. 2). Literatura în materie este foarte bogată, dar era nevoie de o abordare care să lege textele şi teoriile constituţionale de istoria evenimenţială. Acesta a fost scopul volumului colectiv editat de Sergiu Mişcoiu şi Pierre-Emmanuel Guigo. După o necesară panoramă istoric-analitică (S. Mişcoiu), cuprinzând o trecere în revistă a contribuţiilor, de la Duverger încoace, şi semnalarea unor aspecte cheie, cartea urmăreşte „dinamica «triunghiului puterii» (preşedinte, prim-ministru, majoritate parlamentară)”, în timpul fiecărui preşedinte în parte: de Gaulle (B. Muller), Pompidou (O. Sibre), Giscard d’Estaing (A.A. Iancu, S.C. Soare), Mitterand (P.-E. Guigo), Chirac (B. Lachaise), Sarkozy (M.-M. Mitrache), Hollande (P.-E. Guigo) şi Macron (F. Hamelin). Este vorba despre „dinamica inter-instituţională”, dincolo de cele două pattern-uri principale: cel în care există o majoritate prezidenţială, deci cele două capete ale executivului au aceeaşi culoare politică, şi cel în care majoritatea parlamentară şi guvernul au altă orientare decât preşedintele („coabitare”). Se merge mult dincolo de aspectele strict instituţionale, de vreme ce se analizează personalitatea fiecărui preşedinte şi diversele evenimente şi contexte care afectează într-un fel sau altul exercitarea puterii. Puse cap la cap, contribuţiile formează o solidă sinteză de istorie politică a Republicii a V-a, depăşind clasica narativitate şi căutând modul în care faptele au determinat transformarea regimului, chiar când prevederile constituţionale au rămas neschimbate.

Semiprezidenţialismul se dovedeşte un concept prea larg, slab, incapabil să spună mare lucru despre funcţionarea unui regim particular. Căci chiar Republica a V-a este o denumire generică, aplicată, în virtutea menţinerii Constituţiei din 1958 şi a anumitor cutume, unei serii de sub-regimuri, care, sigur, au multe în comun, dar sunt departe de a fi identice. Republica a V-a este „un adevărat bric-ŕ-brac”, cum inspirat a scris M.-M. Mitrache. Chiar înainte de reformele constituţionale majore din 2000 (reducerea mandatului prezidenţial la cinci ani, cu pandantul său din 2001: organizarea alegerilor legislative imediat după cele prezidenţiale) şi 2008 (sporirea puterii Parlamentului), care îndreptăţesc eticheta lui J.-F. Copé, „Republica (5) bis” (Mitrache, pp. 172, 176), putem vorbi informal de Republica 5.1, 5.2, chiar 5.2.1. şi tot aşa. Deşi cadrul constituţional rămâne (în mare parte) la fel, practic regimul arată altfel, căci raporturile dintre preşedinte, prim-ministru şi parlament variază în funcţie de voinţa alegătorilor şi/ sau aleşilor plus o mulţime de factori, adesea imprevizibili şi imponderabili.

Cum spunem „administraţia” lui Nixon, Reagan, Obama, putem spune „regimul” Pompidou, Mitterand, Sarkozy, Macron. Şi nu e suficient să asociem regimul cu un nume – trebuie, din nou, să îl şi numerotăm – căci pot exista diferenţe semnificative între mandate sau chiar în timpul aceluiaşi mandat (cazul Giscard – Iancu, Soare, p. 92). Ne gândim, în primul rând, la diferenţele dintre perioadele cu majorité présidentielle şi cele de cohabitation. În primul caz, regimul tinde să se prezidenţializeze, şeful statului tratându-şi prim-ministrul ca pe un collaborateur – indiferent că o spune deschis (ca Sarkozy despre Fillon – Mitrache, p. 161) sau nu. Chiar dacă acceptă un fel de diarhie – termenul îi aparţine lui Sarkozy, care nu a acceptat-o (Lachaise, p. 151) – şeful guvernului este responsabil (doar) de problemele interne curente, stabilirea direcţiilor generale rămânând prerogativa preşedintelui (Mişcoiu, p. 10). În timpul coabitării, regimul alunecă spre parlamentarism; prim-ministrul, ca lider al majorităţii, încearcă să acţioneze ca un cancelar, iar preşedintele este plasat oarecum în postura de lider al opoziţiei. În astfel de situaţii, poate fi ameninţat chiar rolul şefului statului în relaţiile internaţionale, aşa-numitul „domaine réservé” (Guigo, pp. 130, 185), cum s-a întâmplat în 1986-1988 (Mitterand vs. Chirac).

Retrospectiv, vedem că, în ciuda tensiunilor – să zicem inevitabile în arhitectura instituţională din 1958 –, Republica a V-a a rămas, vreme de trei decenii, în cadrele puse de Charles de Gaulle, cu un preşedinte semănând cu un „monarh republican”. În general, după cum nota Lachaise, „diferenţele de apreciere variază în funcţie de perspectiva fiecăruia asupra «monarhiei republicane»” (p. 143).

Ultimele două decenii au arătat cât de mult pot conta, în funcţionarea unui regim politic, personalităţi, întâmplări şi contexte care, cel mai adesea, nu pot fi anticipate. După cinci ani de coabitare, Chirac a reuşit, în 2002, să aibă o majoritate şi un prim-ministru supus. Al doilea său mandat a fost diferit radical de primul, dar, nici de această dată, nu a reuşit să fie într-adevăr un preşedinte puternic. Slăbiciunea a venit din tensiunile şi contestările propriului grup, în special din partea stelei în ascensiune, ministrul Nicolas Sarkozy. Acesta l-a atacat pe Chirac, etichetându-l „roi fainéant”, şi s-a lansat în lupta pentru succesiune, cu promisiunea că va fi un cu totul altfel de preşedinte, mult mai activ în plan guvernamental. Ales în 2007, s-a ţinut de cuvânt. A fost mult „mai vizibil angajat în politica de zi cu zi” (Mitrache, p. 158), trecând drept un „hiper-preşedinte” (Mitrache, p. 163), cu precizarea că aceste etichete nu se datorează atât lucrurilor pe care le-a făcut, cât felului în care le-a făcut. Oricum, acest „prim preşedinte postmodern al Franţei” a avut rolul determinant în desacralizarea statutului prezidenţial şi în accederea la putere a cuiva care a promis să fie un „preşedinte normal” şi care, în lipsa unui astfel de predecesor/ contracandidat, ar fi avut slabe şanse. Ironic vorbind, François Hollande, ales în 2012, poate părea, privit din punct de vedere istoric, nu atât un „Preşedinte normal”, cât un „ne-preşedinte”. Factorii care l-au făcut singurul preşedinte (lăsându-l de o parte pe Pompidou) neprezentat pentru realegere ar putea face obiectul unei cărţi. „Mandatul său a arătat că prezidenţializarea... era un proces ireversibil”, devenind clar că, poate în ciuda stilului Sarkozy, francezii vor un preşedinte „mai hotărât şi mai implicat în procesul decizional” (Guigo, p. 198). Nu aş lega neapărat asta de „noul sistem instituţional creat în 2000”, cât de modul în care este mediatizată azi politica. Oricum, cel mai important (nu neapărat pozitiv) rezultat al său (fără a-i acorda exclusivitatea) este că a făcut posibilă alegerea lui Macron, preşedintele care a încercat o resacralizare originală, s-a dorit „monarh republican” (post)modern. În mod firesc, întrucât al doilea său mandat e în curs, capitolul care îi este dedicat e cel mai puţin evaluativ. Ce se poate spune cu siguranţă în acest moment este că a distrus „peisajul politic” (Hamelin, p. 205) sau, mai concret, „configuraţia bipolară” care a reprezentat „pentru multă vreme baza vieţii politice franceze” (Sibre, p. 62).

Această densă istorie politică a Franţei contemporane este lipsită de o parte concluzivă distinctă. De altfel, „meandrele concretului” o fac imposibilă. Încercarea de a trage nişte învăţăminte clare poate fi falacioasă. Este suficient să vedem cum s-au întâmplat lucrurile, să admitem că din combinarea factorilor instituţionali şi extra-instituţionali se poate ajunge la situaţii diverse şi surprinzătoare. Semiprezidenţialism poate însemna multe lucruri, adesea în funcţie de ce doreşte fiecare să însemne.

Încheiam textul iniţial opinând că al doilea mandat Macron, cu guvern fragil, face trecerea spre o re-bipolarizare, într-un mod de neconceput acum 20 de ani şi chiar acum doi ani. Exact atunci s-a anunţat dizolvarea Adunării, ceea ce părea să-mi respingă ideea. Primele mişcări electorale (cazul Ciotti) păreau să o susţină. Continuarea, cu rezultatele alegerilor şi formarea guvernului, părea, din nou, să o respingă. Aşa e cu previziunile în politică!

* O versiune extinsă, în limba engleză, a apărut în Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Europaea, LXIX, 1, 2024, pp. 253-260.