Chiar foarte mişto (din romančs, nu din nemţescul mit Stock)! Nişte prieteni ar merge până la „cea mai mişto ever”! Zicând asta (de fapt, nezicând nimic!) risc să-l enervez pe autor şi să văd, pe propria-i pagină de Facebook, un text despre cât de prost sunt, câtă treabă n-am cu limba română, câte şi mai câte... Dar nu va fi aşa...

Iată cum îmi închipui eu treaba: stăm la o masă cu pahare care nu rezistă pline şi vorbim tâmpenii despre zavera de-afară. Printre noi e şi Dan Alexe, care tocmai a povestit nişte chestii despre originile caucaziene ale lui Prâslea, despre varianta sârbească a maistorului Manole şi despre „societatea homosexuală iniţiatică” a Căluşarilor. Nu pricep băieţii mare lucru, dar râd, îl privesc cu respect şi încearcă să se bage în seamă. Omul pare smart şi e umblat prin Afganistan, prin Cecenia, prin nu mai ştiu cum îi zice... Tare, bro/ bre! A fost şi la Athos, cu Gigi Becali! Şi sare unul cu dume de intelectual-vagabond de la el de la bloc să pună o întrebare afirmativă despre daci: cât de şmecheri erau ei, ce vână aveau ei, cum sunt ei tăticii lumii întregi, dar clar şi legitim numai ai noştri (?). Cum care noi? Păi, noi românii ăştia care suntem cei mai bazaţi şi cei mai fraieri. Lui Alexe îi sare ţandăra şi începe să-şi scrie cartea, cu voce tare, în faţa noastră.

Vorbeşte şi el despre noi, un noi nederanjant pentru că e clar: vorbitorii de română. Amicul care l-a pornit e un dacopat, un adept (nu ştie el!) al „ridicolei şi nocivei teorii ultranaţionaliste, neo-protocroniste, cea care proclamă superioritatea metaistorică a dacilor şi anterioritatea limbii lor (în realitate necunoscută nouă, căci nu ştim mai nimic despre limba dacilor, aceştia nefolosind scrierea) în raport cu latina” (p. 50). Beleaua e că nu e un caz rar, sunt tot mai mulţi; ca toţi sectanţii, umblă să facă prozeliţi. „Teoria” lor e un amestec de prostii cumplite, care nu ar merita atenţia dacă nu ar trece, pentru mulţi, drept superdeştăptăciuni. Alexe demontează toată şandramaua în câteva pagini, introducând doar niscaiva logică în poveste. Ştie că dacopaţii ăştia, ca toţi -paţii, au ţeasta groasă şi tare – să nu le intre nimic, să nu le iasă nimic. Au o incredibilă rezistenţă la logică („Logica nu funcţionează cu cei care vor să creadă asemenea mituri”, zice când vine vorba de mituleţul ţiganilor mâncători de lebede, p. 254). Aşa că îi bombardează cu o mulţime de demonstraţii istorico-lingvistice, fiecare un show intelectual foarte mişto. Aflăm despre legăturile profunde şi încâlcite ale românei cu albaneza (până şi întru-ul lui Noica e geamănul mai mic al ndër-ului albanez, p. 154), ce a luat şi ce a dat româna din/ în Balcani şi nu doar, că particularităţile de limbă sunt particularităţi de gândire, că romančs a dat cuvinte destule şi (unele fundamentale: mişto, nasol, naşpa) în română şi au răzbătut şi în engleză (pal, pattern). Bucuresci s-a citit mereu Bucureşti şi nu are nicio treabă cu niciun cioban. Cuvintele care exprimă toate cele dintre picioarele românilor şi ale româncelor au şi ele etimologie, nu au ieşit dintre picioare. Neamţ şi găgăuţă sunt neamuri semantice. Una peste alta, românii ies protocronişti, numai că nici în asta nu sunt originali şi nici măcar cei mai tari (vezi şi subcapitolul „Poetul naţional”, p. 336). Albanezii, bulgarii, macedonenii, georgienii ş.a. au şi ei rătăcirile lor, mai puternic strigate prin Occident decât ale noastre. „Demenţa protocronică” e „boala naţiilor mici” (p. 103).

Dan Alexe pare să ştie multă lingvistică şi îi mai şi merge mintea repede. Are momente când e fast and furious. E logic ce spune, dar nu ştim noi să spunem dacă e şi corect. Sigur se vor găsi destui care îl vor acuza că nu are treabă cu lingvistica (cum îi acuză şi el pe unii, chiar persoane-mit), că blufează, că e vândut iudeo-talibanilor, bla, bla. Pot băga mâna în foc că niciunul dintre cei în care dă tare nu poate răspunde decent.

Nu dă tare în toţi românii. Numai în dacopaţi şi în protocroniştii hard. Ăştia sunt rătăcitorii cu paşi mari. Restul rătăcim miniatural, fiecare în felul lui şi unii în toate felurile. O face şi o recunoaşte şi Dan Alexe. Pentru noi, are lovituri mai uşoare, zgârieturi sau chiar mângâieri. Se ia de miturile culinare româneşti (avem borş şi mujdei, so... we rulll!), politice, de Vamă, Ikea, manele, degetele de la picioare, tehnicile de agăţat. E firesc să ne plimbe atât, pentru că, vrând să scrie un „manual al rătăcirilor noastre”, omul nostru a trebuit să ducă o muncă de „cartograf cultural”. Harta culturală nu are contururi fixe, ca aia fizică, şi nu stă în cui. Nu poate fi înghesuită sau lăbărţată între Nistru şi Tisa, nici între Zamolxe şi Daniel (the Happiest), nici între Eminescu şi Cărtărescu. Uneori o ia prin milenii până în India sau Africa, alteori stă o clipă pe plajă sau la volan. Merge de la Eliade şi Culianu la cocalarul de la masa noastră, din peştera de la Lescaux până la şosetele mele desperecheate. Valabil nu doar la noi: „Harta reală a continentului e mai complicată decât cea cu care am fost noi obişnuiţi” (p. 299).

Dan Alexe vorbeşte mişto despre ceva naşpa: felul de a fi al românilor. Ştiu că fiecare o spune, dar îi vine greu să accepte, când o aude de la altul. E naşpa! Există un „complex naţional de inferioritate”. „Nivelul cel mai de jos al acestui complex ne e accesibil tuturor în cotidian când călătorim. La nivel superior e de ajuns să vezi slugărnicia politicienilor români prin Parlamentul European sau aiurea faţă de cel mai amărât şi insignifiant coleg occidental” (p. 282). Avem şi o evidentă hedonofobie (dă, Doamne, să nu fie [prea] bine!), cu „posăceala” ca „marcă facială naţională” (p. 296). Ca orice complex de inferioritate, se manifestă adesea invers, ca împăunare superioară (mai ales între noi şi ai noştri). „Ideologia dacopaţilor obsedaţi de superioritatea semidivină a rasei lor” şi de „continuitatea din preistorie încoace […] până la cultura de masă de azi” e manifestarea cea mai dură. Pe lângă ea, avem împăunări cu volume diferite: de la apărătorii Europei creştine, trecând prin scurtarea războiului al doilea, negarea balcanităţii şi „fandoseala” mitteleuropeană, până la damblaua cu olimpicii români şi, mai larg, cu câtă şcoală se face (chiar dacă nu se mai face ca pe vremuri) în România, damblaua cu ţoalele „de firmă” etc.

Lui Dan Alexe i se va reproşa sigur frivolitatea, subiectivismul, faptul că nu-şi temperează nervii şi adjectivele. Plus limbajul „licenţios” şi „blasfemia naţională”: cum să spui, domne, că suntem „un popor de găinari”? Chiar şi „în sensul bun, pour une fois” (p. 267), căci nu am dezvoltat o mafie adevărată, ca alţi balcanici. N-oi fi eu fix pe aceeaşi lungime de undă cu autorul, dar prostioarele astea nu ţin. Mi se pare însă că, luat de val, se apropie câteodată prea mult de genul de discurs pe care îl blamează. Poate nu prind eu antifraza tot timpul. E clar zâmbetul când spune că „pelasgii nu puteau fi albanezi, pentru că de fapt erau daci” (p. 107) sau că „Roma a fost de fapt fondată de gruzini” (p. 109). Dar nu e mereu aşa. Evident, detestă biologismul, crede că naţiunile sunt constructe istorice, culturale: „o populaţie se defineşte prin limbă şi cultură, nu prin ADN” (p. 80). Totuşi, complexul de inferioritate „e adânc înscris în AND-ul naţiunii, face parte din codul-sursă, din algoritmul de bază al sufletului românesc” (p. 282). Offf, şi sufletul… Câteva pagini mai încolo „sufletul” i se pare o parte a unei formulări cu „dramatism muieresc” (p. 289). Când vine vorba, o dată, de mişto… zice „ca şi cum ar fi mai nobil ca un cuvânt să fie împrumutat din nemţeşte, nu din ţigăneşte” (p. 235). În altă parte, găseşte dovada „că oamenii nu au putere asupra limbii şi că ea este cea care ne vorbeşte” (p. 183). Totuşi, constată americanizarea forţată „englezind şi sărăcind tocmai acea limbă presupusă a fi un tot organic şi armonios”, limbă care, în plus, „s-a ţigănit atroce în lexic şi sintaxă” (p. 9). Mai încolo, „ajungem la felul în care ni se ucide astăzi sufletul prin vocabular” (p. 28). Apropo, suntem avertizaţi că ţigan e peiorativ-rasist: „chiar dacă ţiganii şi-ar fi zis ţigani pe limba lor (ceea ce nu e cazul, ei spunându-şi romi), apelativul ţigan tot ar fi inacceptabil, pentru că ei îl resping, dată fiind încărcătura lui emoţională în alte limbi” (p. 257). Acceptabil sau nu, apare des în carte. Mişto nu-i place de nicio culoare. Nici cacao: „Spuneţi că s-a făcut de căcat. Avem o limbă dârză, iar căcat este, de asemenea, un latinism viguros” (p. 181). Eu chiar spun, dar nu recomand, căci mă gândesc că vigurosul latinism are şi el „încărcătura lui emoţională” în limba asta dârză.

Ce-mi place e că Dan Alexe arată, în multe locuri, că e deschis la discuţii. Zice, chiar dacă pare că dă cu parul. În final, avertizez asupra unui posibil efect pervers al cărţii. Destui o vor citi şi o vor aprecia. Sunt sigur. Mulţi vor avea impresia că e vorba despre toţi ceilalţi, nu despre ei. Despre mine e sigur. Apoi, nu e exclus să o aprecieze din masochism: ce mişto că suntem naşpa! Başca, îi poate ajuta pe masochişti să îşi descopere noi puncte dureroase. Astfel, Dacopatia… ar ajunge să cultive hedonofobia.

Vroiam – da, da, chiar vroiam – să mai spun câteva lucruri, dar nu mai am spaţiu.