Nu prea ştiu cum să încep. Sunt cuprins de un amestec de entuziasm, indignare, teamă... Dar nu asta contează. Mă bucur să pot ieşi din mainstream, să pot scrie despre o carte despre care cei mai mulţi n-au auzit. N-a trecut chiar neobservată (Google afişează câteva cronici), dar nici n-a avut mare impact, deşi îl merită. Şi îl merită şi publicul românesc, care mi se pare că nu e deplin conştient de iţele încâlcite şi otrăvite care încă leagă lumea noastră de azi de epoca zisă, în lipsă de un cuvânt mai bun, comunistă. Vorba „la vremuri noi, tot noi” e folclor şi atât. Românii au aflat că multe din mâinile care le-au arătat „victorie” în 1989-1990, iar apoi drumul spre Vest, fuseseră, în deceniile trecute, adânc băgate în sânge şi mizerie. Şi ce dacă au aflat? Poate au înjurat, dar au trecut peste. Să-i fi ajuns senzaţia că „nouă nu ne-au mai rămas decât înjurăturile... Ei au totul, afară de înjurături...” (p. 336)? Una peste alta, acceptă în continuare să fie conduşi, într-un fel sau altul, de mulţi dintre cei care i-au condus şi în comunism, în acelaşi fel sau în altul. Poate se amăgesc că lucrurile se vor rezolva treptat, prin dispariţia naturală a foştilor încă actuali. Mi se pare evident că nu e aşa. Atâta vreme cât nu e eliminat răul din „Întregul” (pp. 332-333) de ieri şi de azi, el se va perpetua prin oameni biologic noi. Prin cei asemenea mie, de ce nu? Căci nu prea ştiu în realitate oameni cu tăria eroilor din Drum închis. Nu. Atâta timp cât trăieşte în stricăciune, omul se strică, mai mult sau mai puţin, şi strică la rândul lui.

E adevărat, românii au această atitudine ambiguă şi pentru că, vreme de două decenii şi jumătate, nu au avut parte de un discurs public coerent cu privire la trecuto-prezentul lor. Istoricii au vorbit mai mult între ei (nu neapărat din vina lor!), politicienii au sucit-o retoric cât să nu schimbe nimic practic, presa a tratat subiectul cum tratează păruielile între dizeuze, ONG-urile (atunci când au fost oneste) n-au reuşit să răzbată până la oamenii de rând. Literatura – despre care se zice că, în comunism, a ţinut loc şi de istorie – s-a retras în lumea literară şi abia în ultimii ani parcă mai dă să iasă. Sunt dintre cei care cred că funcţia principală a artei e de a stârni plăcere, nu de a informa, nu de a educa, cu atât mai puţin de a îndoctrina. Îmi dau totuşi seama că literatura scrisă şi citită cu discernământ poate să-i înveţe pe oameni multe, uneori mai multe decât disciplinele sociale şi umaniste. Filmele şi romanele franţuzeşti despre război, de exemplu, au spus lumii mai mult decât studiile seci, manualele, tratatele.

Romanul lui Florin Vasile Bratu, Drum închis, spune mult despre România comunistă şi despre cea de azi. Am citit destulă istorie, memorialistică, literatură şi sunt sigur pe mine. Şi spune şi foarte frumos. Mi-a fugit de mai multe ori gândul la Augustin Buzura şi, mai ales, la Feţele tăcerii. Sunt un admirator, dar îmi dau seama că e tot mai greu de citit. Drum închis cred că poate plăcea oricui, de la bietul cititor de postări pe Facebook, până la amatorul/ obsedatul de sofisticării narative şi de păienjenişuri psihologice, chiar dacă acestuia din urmă nu-i convine să recunoască. Ca neliterat, îmi vine să folosesc clişee de genul: „alert”, „antrenant”, „frescă de epocă”, „se citeşte pe nerăsuflate” etc. În America, ar deveni scenariul unui blockbuster. Aţi înţeles ideea. Nu se încadrează în ceea ce francezii numesc roman policier historique pentru că epoca apusă (?) nu este pur şi simplu un arričre-plan al acţiunii, ci chiar mobilul crimei principale şi al multor altora. E şi un roman istoric şi unul poliţist (autorul mai are două policier-uri publicate în anii ’80). Partea I şi a III-a privesc o anchetă din zilele noastre (după 2001), iar în centru stă o amplă însemnare memorialistică a victimei (convenţia manuscrisului găsit), principala sursă a poliţiştilor.

Povestesc cât să nu stric farmecul lecturii. Un pensionar e găsit mort într-o garsonieră amărâtă, iar indiciile sale duc spre un manuscris în care îşi povesteşte viaţa, din epoca stalinistă până după Revoluţie, şi în care spune că va fi omorât, de ce şi de cine. Omul a fost procuror în tinereţe şi a acuzat de crimă un activist comunist (numit, în general, El). Acesta a fost achitat, a devenit din ce în ce mai mahăr şi i-a distrus fostului procuror viaţa (canal, puşcărie, slujbe mizere, viaţa personală tragică). S-au urmărit şi ameninţat reciproc decenii la rând până când... comunistul camuflat în revoluţionar (susţinut şi de guverne străine) a hotărât să îşi elimine definitiv sărmanul, dar periculosul adversar. Şi a făcut-o. Ancheta îi costă scump pe poliţişti. Sunt daţi afară, urmăriţi, umiliţi. Scot adevărul la lumină, dar degeaba. Poveştile sunt adesea simetrice. Colonelul care anchetează cazul este pus, de multe ori, în situaţii similare celor din povestea procurorului şi, până la urmă, are soarta acestuia. Sunt multe întâmplări spectaculoase, dar autorul se fereşte bine de exagerări şi de teorii ale conspiraţiei. La Hollywood s-ar putea face precizarea „based o a true story” fără a stârni prea mari indignări. Trebuie avut permanent în vedere că e totuşi literatură, nu istorie, deşi anumite bucăţi pot fi desprinse din biografii reale.

E deja prea mult că scriu despre un roman, dar nu-mi pot reprima câteva aprecieri stilistice. Florin Vasile Bratu are îndemânarea autorului de policier-uri clasice. Nu lasă cititorul să caşte. Naraţiunea e simplă şi, de cele mai multe ori, sigură. Plus că, dincolo de unele asemănări, probabil voite, manuscrisul procurorului victimă şi părţile care îl au ca narator pe colonelul anchetator sunt două scriituri diferite. Cu unele ajustări, ar fi putut apărea distinct. Una peste alta, mi se pare o carte cu conţinut greu şi stil uşor. Reţin două pasaje pe care (De gustibus...) le consider bune ilustrări ale condiţiei intelectualului trimis la munca de jos: „Scriu... Singura legătură ce mi-a mai rămas cu trecutul meu intelectual. Totuşi, am o funcţie nobilă... Sunt vânzător la un chioşc de pâine. Ar trebui să fiu fericit, alţii o duc mai greu. Grija mea de căpetenie este să lipesc pătrăţelele cu pap, mai mult decât să-mi iasă casa... Decupez bonurile din cartelele de pâine şi le lipesc pe coli mari, rânduri-rânduri. Nesfârşite rânduri... Uneori nu reuşesc. Pun prea mult pap şi, când apăs, pătrăţelul alunecă pe coală şi rândurile se frâng de mijloc şi o iau în sus, sau în jos, sau se aşază diagonal, ceea ce este cu totul interzis [...]. Nu mi-au ieşit la socoteală douăsprezece bonuri. Douăsprezece!... Tovarăşul Paraschiv a trecut la ameninţări. Poporul, în mărinimia sa, mi-a încredinţat o muncă de încredere, împărţirea pâinii în mod egal, şi eu, element declasat, am înşelat această încredere, furând poporului douăsprezece bonuri. Bănuia că ştiam că pe unul, în Franţa, în timpul revoluţiei, c-au avut şi ei revoluţia lor, ce furase numai o pâine, moşierimea retrogradă l-a băgat la ocnă pe viaţă!...” (pp. 111-112). Avea s-o ducă mai greu chiar el: „Strâng cleştele cu ambele mâni, apăs, se aude o trosnitură, care se transformă într-un mieunat, în tonuri joase, după care registrul se schimbă în tonuri ridicate. Apăs cu toată forţa până rămân în mână cu un viermişor metalic ruginit, pe care trebuie să-l îndrept cu ciocanul până devine cui refolosibil […]. Seara îmi oblojesc mâinile cu Nivea, cât o să-mi ajungă. Sper ca între timp pielea să mi se bătătorească, să nu mai am nevoie să o ung” (p. 123). Şi încă nu ajunsese la canal...

Drum închis spune poveştile a doi oameni care se luptă cu sistemul. Sunt personalităţi excepţionale care, când ajung la un pas de compromis, virează brusc. Nu sunt seductibili, nu sunt speriabili, nu sunt cumpărabili. Astfel de oameni sunt rari în istorie, dar e bine să fie frecvent întâlniţi în literatură. Chiar dacă nu reuşim să fim ca ei, trebuie să îi luăm ca exemple. Sistemele cu care luptă ei par unul şi acelaşi, cu poleieli diferite. Tind să cred că nu sunt. Unii dintre oamenii care le controlează lasă impresia asta. A nu se deduce de aici vreo încercare cât de mică de atenuare a răului comunist. Nu! Regimul a fost aberant şi criminal în sine. Dar nu doar atât! S-a adăugat un plus de rău din partea indivizilor care l-au controlat. Suferinţele procurorului nu au fost cauzate doar de regim, ci şi de El personal. Regimul avea de partea sa şi oameni oneşti (vezi cazul şefului de la Forţele de muncă), aşa cum are şi actualul regim (vezi cazurile celor doi miniştri de interne), dominat de foşti sau de unii asemenea lor. Fără oameni răi, comunismul ar fi fost mai puţin rău. Fără oameni răi, postcomunismul ar fi mai bun.

Cartea ar merita o nouă ediţie, cu o difuzare mai bună. Reuşeşte să concentreze foarte bine o bucată de istorie şi atrage atenţia asupra unei mari probleme actuale, într-un mod accesibil tuturor. Cu cât mai mulţi români înţeleg necesitatea rupturii de un trecut păcătos, cu atât ne îndepărtăm de ceea ce acum pare fatalitate: „Poporul nu hotărăşte niciodată nimic. Poporul nu are decât două căi: acceptă sau se revoltă. Restul fac alţii în numele poporului. De asta sunt sigur, e istorie” (p. 115).