A mai trecut un Campionat European şi, dincolo de plimbatul mingii prin iarbă, lumea s-a putut convinge – dacă mai era nevoie – că fotbalul este „profund integrat în contextul societal” (p. 2). Oricât am trăncăni despre globalizare ori despre cosmopolitizarea echipelor, e clar că „sportul este teatrul în care naţionalismul popular se manifestă” (p. 140), iar „legătura dintre naţionalism şi fotbal e o poveste universală de succes” (p. 4). Cu ani în urmă, crezând că necăjesc un coleg albanez, l-am întrebat de ce mai ţin ei echipa naţională, dacă oricum nu se califică nicăieri, niciodată. Parcă avea răspunsul pregătit: „Ca să ne batem cu grecii!”. E clar că istoria fotbalului nu trebuie tratată (doar) ca un inventar de date, faze şi nume. Ceea ce se întâmplă pe teren n-ar avea nicio noimă dacă nu ar radia în afara lui.

Istoricii Christian Koller şi Fabian Brändle, de la Universitatea din Zürich, au publicat, încă din 2002, o „istorie culturală şi socială” a fotbalului, dar ea nu a devenit cunoscută în lume decât după ediţia americană din 2015 (cu adăugirile impuse atât de întâmplările fotbalistice, cât şi de cercetările întreprinse în ultimul deceniu).

Povestea începe de la mijlocul secolului al XIX-lea şi ajunge până în preliminariile pentru Euro 2016, urcând şi coborând în timp pentru a surprinde diverse aspecte particulare. Vasta anecdotică are rolul de a ilustra două chestiuni generale: profesionalizarea şi comercializarea fotbalului şi rolul său în crearea sau consolidarea de solidarităţi, loialităţi şi, prin urmare, identităţi colective diverse.

Până acum aproape două sute de ani, a existat un joc care cu greu poate fi numit fotbal, un joc de gloată, practicat în borough-urile britanice. Reguli nu existau, juca cine voia, pe unde putea. Standardizarea a început în perioada 1840-1860, când fotbalul a fost introdus în colegiile aristocratice, fiecare stabilindu-şi propriul regulament. În scurt timp, colegiile s-au pus de acord, conturându-se două sporturi distincte: fotbalul modern (având la bază regulamentul de la Eton College) şi rugby-ul. Iniţial un sport al elitelor – considerat manifestarea prin excelenţă a „masculinităţii” (fizice şi morale) britanice –, fotbalul a atras rapid masele muncitoreşti şi a cunoscut o răspândire incredibilă. Nu doar că a început să se joace din ce în ce mai mult, dar a şi devenit principala „ocupaţiune mintală” a oamenilor de rând. După cum observa un reporter al începutului de secol al XX-lea, „cel mai bun lucru în privinţa fotbalului era că le dădea muncitorilor ceva despre care să vorbească” (p. 2). Eric Hobsbawm l-a numit „lingua franca a discursului între bărbaţi” (p. 50), la colţ de stradă sau în pub. Vulgarizarea a determinat însă reorientarea celor dintre categoriile superioare către alte sporturi: rugby, crichet, polo etc.

În alte părţi ale lumii, jocul s-a răspândit tot pe filieră britanică, direct (precum în America Latină, Germania, Austro-Ungaria) sau prin intermediari. Două aspecte merită subliniate. Poate părea ciudat că în zonele cele mai legate cultural de Marea Britanie (Africa de Sud, Australia, Noua Zeelandă, India) fotbalul nu a devenit „sport rege”. Totul se explică dacă ne gândim că britanicii prezenţi acolo la sfârşitul secolului al XIX-lea aparţineau acelor categorii care se reorientaseră spre alte sporturi. Apoi, e cvasi-necunoscut rolul de releu al Elveţiei. Ea a cunoscut fotbalul înaintea celorlalte ţări continentale, graţie legăturilor comerciale intense cu britanicii şi a prezenţei numeroase a acestora. Rapid, elveţienii l-au difuzat în alte zone în care au ajuns şi ei cu afaceri. Nu e nevoie să spunem decât că FC Barcelona şi Internazionale Milano au fost fondate de elveţieni.

Auzim des microbişti seniori care suspină după fotbalul de amatori de altădată. Sigur că în ultimele decenii s-au produs schimbări mari, fotbalul nu mai e ce a fost, dar, dacă ne uităm în istorie, de amatorism cu adevărat nu putem vorbi decât în faza de început, academică şi aristocratică, a jocului. Cum şi-a câştigat rapid un public foarte larg, el a devenit „industrie” şi jucătorii, aducători de bani, nu puteau rămâne animaţi de idealuri. Au început să fie plătiţi, să trateze fotbalul ca pe un full-time job, deci au devenit profesionişti, în ciuda opoziţiilor şi chiar a sancţiunilor de tot fel. În motherland, au protestat elitiştii (gentlemen amateurs) care vedeau în profesionalizare o pervertire; au organizat chiar competiţii alternative, dar după câteva decenii a devenit clar că nu pot rezista curentului. Germania a avut o serie de interdicţii sau cel puţin limitări legale până la începutul anilor ’70. De multe ori însă, s-a practicat un profesionism de facto mascat, numit de istorici „shamateurism” (p. 90). La fel au stat lucrurile în mai toate regimurile autoritare/ totalitare. Mussolini, Hitler, Stalin ş.a. au interzis formal fotbalul profesionist, dar l-au tolerat. Pragmatismul a învins ideologia. Prefăcătoria este ilustrată de următoarea situaţie: dacă un jucător profesionist britanic avea un salariu apropiat de cel al unui muncitor, un amator sovietic din anii ’30 câştiga de opt ori mai mult decât „colegii” lui din industrie. E adevărat că, dacă devenea prea popular, sportivul stahanovist risca să fie pus sub acuzaţiile politice ale vremii şi... Un caz special l-a reprezentat Austria interbelică: până la Anschluss (1938) a urmat modelul britanic, având un campionat profesionist. Aşa se explică succesele echipelor vieneze din anii ’20-’30, în contrast cu ce reprezintă ele azi.

E evident, de la cel mai mic contact cu fenomenul, că fotbalul creează solidarităţi. A creat dintotdeauna, de la cele mici, de stradă, cartier sau localitate, până la cele mari, internaţionale. Oameni care nu au prea multe în comun ajung să se simtă fraţi pentru că ţin cu aceeaşi echipă. Hobsbawm spunea despre fotbal ce se spune de obicei despre marile ideologii, că e o „religie seculară” (p. 59). La început, a funcţionat ca o „ancoră locală” (p. 105) pentru muncitorii veniţi din toate colţurile regatului în centrele industriale britanice. Foarte repede, a devenit un mijloc de nation building pretutindeni (inclusiv în URSS). Exemplele sunt nenumărate. Meciul Elveţia-Germania (Mare) (4-1) de la Cupa Mondială din 1938 e considerat „o forţă catalizatoare în dezvoltarea unei identităţi elveţiene” (p. 160). Câştigarea de către RFG a Cupei Mondiale din 1954 a însemnat, după mai mulţi istorici, o întărire a identităţii naţionale, a încrederii în sine a vest-germanilor. Stadionul din Berna unde s-a jucat finala a devenit loc de pelerinaj, vreme de aproape patru decenii, până la demolare, când a apărut chiar ideea mutării sale în Germania. În măsuri diferite, vedem hipertrofierea „sentimentelor naţionale” la toate campionatele mondiale şi europene.

Deşi mai puţin vizibilă, există şi o asociere a fotbalului cu religia. Cazul cel mai sugestiv este rivalitatea tradiţională dintre cele două echipe din Glasgow, Celtic şi Rangers, cea dintâi aparţinând catolicilor de origine irlandeză, cea din urmă, autohtonilor protestanţi. Exemple similare există în Irlanda de Nord, fosta Iugoslavie ş.a. Se întâmplă frecvent ca grupuri care se simt marginalizate să defuleze prin fotbal: „dezavantajele politice şi sociale sunt compensate pe teren şi după meci” (p. 148). Stadioanele devin, în astfel de situaţii, „refugii ale autonomiei politice” (p. 151).

Nu trebuie uitată nici solidaritatea „de clasă”. Încercări de creare a unor echipe şi competiţii „muncitoreşti”, ca alternativă la cele „burgheze”, au existat în multe ţări europene (Marea Britanie, Germania, Austria ş.a.) şi chiar la nivel internaţional. Succesul lor la public a fost modest, eşuând în „dezideratul de a folosi sportul pentru realizarea scopurilor luptei de clasă socialiste” (p. 174). Comuniştii fie au abandonat lupta, fie au ajuns să adopte stilul „burghez”, continuând să îl blameze.

Toate regimurile autoritare/ totalitare ale secolului al XX-lea au avut o politică ambivalentă faţă de fotbal. Au încercat să îl folosească pentru a-şi fideliza cetăţenii şi, în acelaşi timp, s-au temut de potenţialul său subversiv, date fiind „caracterul autonom” şi „relativa transparenţă a jocului”: „el atrăgea masele pe stadioane, dar acestea nu puteau fi controlate cu uşurinţă şi meciurile erau, într-un fel, în concurenţă cu evenimentele politice de masă organizate de sus” (p. 200). Ambivalenţa e poate cel mai uşor sesizabilă în Italia mussoliniană, unde guvernul a încurajat de multe ori fotbalul, a încercat să îl controleze, dar a şi inventat un sport alternativ similar, volata, chipurile de origine romană (p. 221).

Fotbalul nu poate fi rupt de politică. Nu poate şi pace! Orice implică, într-un fel sau altul, grupuri mari de oameni e politic. Raporturile dintre cele două sunt foarte încâlcite şi variază temporal şi geografic, aşa că sunt imposibil de prins într-una sau mai multe scheme explicative. Fiecare caz trebuie analizat separat. La modul general, nu se poate conchide decât că „«regele fotbal a fost un cameleon, capabil să îmbrace o mulţime de forme culturale de masă în cele mai diferite tipuri de sisteme politice, fie ele democraţii liberal-capitaliste, state comuniste cu partid unic» sau dictaturi de extremă dreapta” (p. 236).