Scuzaţi titlul ŕ la Vişniec/ Lagerlöf, dar nu m-am putut abţine. Despre asta e vorba: un tânăr istoric italian, Francesco Zavatti, a susţinut la Universitatea Södertörn o teză despre scrierea istoriei în România comunistă. Lucrarea a apărut de curând în colecţia „Södertörn Doctoral Dissertations”, e disponibilă online (legal, un simplu Google ajunge) şi trebuie tradusă rapid în română.

Avem deja numeroase contribuţii serioase pe acest subiect, de la memoriile unor Vlad Georgescu, Florin Constantiniu, Apostol Stan ş.a. până la studiile (mai) recente ale unor istorici tineri (nu dau nume pentru că sigur aş omite destui). Nu strică însă să vedem lucrurile şi prin ochii unui vestic, care nu a avut de-a face – nici direct, nici prin intermediari – cu mediul pe care îl cercetează, care a fost „mânat în luptă” doar de curiozitate. Atras de „complexitatea relaţiei dintre puterea politică şi istoriografie” (p. 23), Francesco Zavatti s-a aplecat asupra estului comunist şi a constatat că acesta nu a fost un „monolit”, după chipul şi asemănarea URSS. E adevărat că ţările Pactului de la Varşovia au avut un parcurs similar, împărţit de autor în patru etape: uniformitate, fractură, ruptură şi diversitate. Sunt sesizabile însă diferenţe chiar în vremea aşa-zisei uniformităţi (înainte de 1953). A ales România tocmai pentru că ea a fost mai cu moţ de la început până la sfârşit: mai întâi, neavând cine ştie ce experienţă comunistă locală, „a trebuit să îşi inventeze o istorie pro-sovietică” (p. 40); după moartea lui Stalin a reuşit să şunteze destalinizarea pentru ca, în 1964, să producă „cea mai deschisă ruptură” (p. 43); în sfârşit, când toată lumea îşi bătea capul cu reformarea comunismului, în România funcţiona un regim „naţional în formă, stalinist în conţinut” (p. 297).

Cum regimul a avut mereu nevoie să se (re)legitimeze, a folosit toate mijloacele pe care le-a avut la dispoziţie. Istoriografia a fost considerată o „maşină de propagandă”. E clar că puterea a încercat permanent şi, de cele mai multe ori, a reuşit să controleze discursul despre trecut, dar lucrurile nu aveau să fie atât de simple. Aici e meritul lui Zavatti: atrage atenţia că, dincolo de autoritate şi de ideologie, au mai contat şi cele lumeşti, relaţiile dintre persoanele şi grupurile implicate, cu dorinţa lor permanentă de a acumula resurse materiale şi simbolice. Aşa se face că, adesea, „lupta pentru resurse a fost mascată într-o luptă pentru implementarea politicii partidului” (p.139). Scopul declarat de cercetător e de „a identifica reţelele şi structurile de putere care au determinat evoluţia scrierii istoriei în Institutul de Istorie a Partidului” (p. 101), instituţie privită, pe bună dreptate, ca un „loc de intersecţie între istorici, propagandişti şi politicieni de partid, care se străduiau să definească canonul istoriografic” (p. 23).

Istoricii au vorbit mereu de interesele de grup şi de raporturile dintre grupuri în interiorul diferitelor structuri ale României comuniste, dar abordările au fost, în general, rigide. Zavatti avertizează că nu se poate vorbi de „loialităţi de grup prestabilite” (p. 63). În primul rând pentru că oamenii au acţionat şi individual, apoi pentru că grupurile s-au aflat în permanentă reconfigurare, în sfârşit, pentru că indivizii puteau face simultan parte din mai multe grupuri şi le puteau schimba frecvent. În Institut, ca de altfel în toate structurile de partid şi de stat, fluiditatea afilierilor se vede cel mai bine în anii ’50, când „luptau” nu doar „moscoviţii” şi „autohtonii”, cum se reţine de multe ori, ci şi „veteranii” şi „tinerii”, „propagandiştii” şi „istoricii” etc. Chiar dacă, privind retrospectiv, Roller apare ca un conducător autocrat al „frontului istoric”, în epocă el nu a fost decât un concurent pentru putere – e adevărat, o vreme, cu ascendent asupra celorlalţi – şi, până la urmă a pierdut. În aceste condiţii, chiar dacă era subordonat direct CC al PMR/ PCR, Institutul de Istorie a Partidului nu poate fi considerat o „organizaţie de partid neproblematică” (p. 115).

Dincolo de efervescenţa sa internă, Institutul de Istorie a Partidului trebuie privit el însuşi, în ansamblu, ca un/ o grup/ reţea în concurenţă cu altele pentru supremaţia în „frontul istoric”. De la început până la sfârşit, a existat o tensiune între institutul partidului şi cel al Academiei (din 1964, Institutul „Nicolae Iorga”). De-a lungul vremii, au apărut în cursă şi alţi competitori instituţionali (după 1970, Centrul de Studii şi Cercetări de Istorie şi Teorie Militară) sau individuali (Ion Popescu-Puţuri, Ilie Ceauşescu, inseparabilii Muşat & Ardeleanu, Iosif Constantin Drăgan). Sigur că rolul principal în stabilirea canonului istoriografic l-a avut puterea politică, dar, inevitabil, voinţa de sus a fost, voluntar sau involuntar, alterată de ambiţiile de jos.

Din păcate, autorul nu coboară pe texte pentru a vedea concret şi pe cât posibil punctual cum politica şi jocurile oamenilor au determinat scrierea istoriei. Merită totuşi notate episodul raportului „Ştefan Muşat” din 1972 şi cel al eşecului sintezei de istorie a românilor care trebuia publicată în 1980. Una peste alta, cartea nu este despre felul în care s-a scris istorie, aşa cum ar părea din titlu, ci despre cei care au scris.

Cea mai importantă realizare a lui Zavatti mi se pare modul în care prezintă jocul de-a liberalizarea în România comunistă, de la începuturile distanţării de sovietici până la aşa-zisa mini-revoluţie culturală a lui Ceauşescu, din 1971. Spune clar un lucru pe care şi unii istorici români au început să îl sugereze în ultimii ani, dar care e încă departe de a fi general acceptat, anume că Ceauşescu a continuat doar aparent linia iniţiată de Gheorghiu-Dej în plan intern. De fapt, el a început încă din 1965 o „o strângere a şurubului” care a dus treptat la „tezele din iulie”. Acestea au reprezentat, fără discuţie, începutul unei noi epoci, dar nu au fost nici pe departe o lovitură de teatru de inspiraţie asiatică, ci, mai degrabă, apogeul unui proces autohton. În prima jumătate a anilor ’60, puterea politică, având nevoie urgentă de o legitimare „naţională” a acordat istoricilor o oarecare autonomie, stabilind cu ei o relaţie „simbiotică” (p. 188). În această perioadă, istoricii de la Academie au avut rolul central în istoriografie, cei de la partid trecând în plan secund. Această schimbare a fost „capitalizată” de Ceauşescu care însă „dorind să obţină legitimitate internă şi internaţională, fără a pierde din suveranitate, […] a înţeles greşit funcţionarea esenţialmente modernă a sistemului pe care îl moştenise şi a pus încă din 1965 bazele stagnării regimului în anii ’70-’80” (p. 190). El „a răsturnat procesul început în 1959”, arătând prin mai multe acţiuni că „primatul partidului nu poate fi pus în discuţie” (p. 213). În 1966, Institutul de Istorie al Partidului a fost transformat în Institutul de Istorie şi Studii Social-Politice de pe lângă CC al PCR, lărgindu-i-se competenţele şi sporindu-i-se efectivele şi resursele. Se pare că Ion Iliescu (şeful Secţiei Propagandă, la acea dată) a obiectat pe motiv că se crea un dublaj în raport cu Institutul Iorga (p. 210). În fapt, după cum se va vedea rapid, cel din urmă era trecut în plan secund, IISSP devenind „institut prioritizat” (p. 213). În acest context, în 1967, a apărut şi celebra revistă Magazin Istoric, care sub aparenţa sa inocentă şi atrăgătoare servea scopuri clare, fiind strict controlată de Secţia Propagandă. S-a dovedit un instrument foarte eficient de insuflare a „ataşamentului faţă de valorile istorice” şi, indirect, de legitimare a „independentului” Nicolae Ceauşescu şi a politicii sale. Se construia „naţional-comunismul”.

De la începutul anilor ’70, regimul a degenerat continuu spre ceea ce se numeşte adesea „sultanism”. Istoriografia a intrat şi ea, mai ales după Congresul al XI-lea (1974), într-o fază neagră, fiind asaltată de protocronism, tracomanie, cultul personalităţii şi, nu în ultimul rând, crearea unor veritabile structuri mafiote în interiorul „frontului istoric”. Instituţiile, oricui ar fi fost subordonate formal, au început să conteze tot mai puţin. Cu toate privilegiile sale şi cu toate reproşurile făcute de istoricii „academici”, IISSP a devenit un „jucător minor” (p. 292). Producţia istoriografică pare să fie, în această perioadă, mai degrabă rezultatul aranjamentelor pe care diverşi potentaţi le făceau sub mantaua ideologiei oficiale. Nu cred că exagerăm dacă îi numim pe Mircea Muşat, Ion Ardeleanu şi alţi câţiva asemenea lor nişte „gangsteri istoriografici” (blocau apariţii, furau textele altora, lansau atacuri etc.). Astfel poate fi înţeleasă intenţia lui Ceauşescu de a face ordine în „frontul istoric”, subordonând toate activităţile unui nou Institut Central de Istorie Naţională. Nu se ştie de ce nu a mai făcut-o.

Ne-am aştepta ca lucrarea lui Francesco Zavatti să se încheie cu cele întâmplate în decembrie 1989 sau în lunile următoare, când diverse structuri, printre care şi IISSP, au fost dizolvate. Ei bine, el are îndrăzneala să meargă mai departe, până spre zilele noastre, urmărind traseul postdecembrist al unora dintre istoricii şi propagandiştii despre care a vorbit mai înainte. E ceva sămânţă de scandal cartea asta. Aşteptăm traducerea!