Iar vin alegerile şi iar o să fim surprinşi de rezultate, de parcă nu am fi fost pe aici când s-a aranjat sistemul electoral. S-a mai întâmplat şi în 2012, şi în 2008, şi… Tot gândindu-mă la ce a fost, mi-am adus aminte că anul ăsta se împlinesc 150 de ani de la Constituţia din 1866, 90 de ani de la Legea electorală interbelică, 70 de ani de la alegerile de pomină din 1946 şi, mai ales, 70 de ani de la apariţia unei lucrări „seminale” despre politica românească dinainte de comunism.

Matei Dogan avea 26 de ani în 1946. Absolvise Sociologia la Bucureşti, deci era asimilat – cum altfel? – şcolii gustiene. Ieşise însă din rând, lăsând deoparte cercetările monografice pentru un „demers, dacă nu nou, cel puţin nu foarte frecventat în epocă” (Dan Dungaciu), sociologia politică. În 1943, susţinuse o lucrare de licenţă, sub îndrumarea profesorului Henri H. Stahl, bazată pe cercetările întreprinse în arhiva Adunării Deputaţilor. Din ea a crescut, trei ani mai târziu, o carte nu prea voluminoasă, dar foarte densă: Analiza statistică a „democraţiei parlamentare” din România. Şi, uite aşa, tânărul Dogan a devenit „primul care a analizat regimul politic românesc prin prisma ştiinţei politice” (Cristian Preda). Nu i-a urmat nimeni îndeaproape; nu avea cum. Abia după mai bine de patru decenii au putut fi iniţiate studii (amintim contribuţiile unor Cristian Preda, Sorin Radu, Florin Müller ş.a.) pornind de la Analiza statistică…, fără a se îndepărta însă prea mult de ea. E încă nedepăşită. Rămâne cea mai importantă colecţie de date şi cea mai pătrunzătoare analiză a „democraţiei” româneşti din perioada monarhiei constituţionale.

Vedem cum corpul electoral, lărgit considerabil după 1918, era încă destul de redus (sufragiul universal masculin nu însemna drept de vot nici măcar pentru toţi bărbaţii majori). Şi, oricum, el conta prea puţin. Nu voinţa populară dădea puterea, ci puterea determina rezultatul electoral. Motto-ul cărţii e celebra vorbă a lui P.P. Carp: „Daţi-mi puterea şi vă dau parlamentul”. Pivotul puterii era Regele, care chema la guvernare un partid sau altul. Când se aflau în opoziţie, partidele abia strângeau câteva procente din voturi; când organizau alegerile, se apropiau sau chiar săreau de 50%. Diferenţa reprezenta aşa-numita „zestre guvernamentală” (formulă pe care Dogan a împrumutat-o de la un „protosociolog” al politicului, Marcel Ivan, care a folosit-o încă din 1933). Dincolo de scorul electoral propriu-zis, prima măsură introdusă prin legea din 1926, a asigurat (până în 1937) partidului de pe primul loc o largă majoritate a mandatelor. Formaţiunea care atingea pragul de 40% primea automat jumătate din mandate, cealaltă jumătate fiind împărţită între toate formaţiunile cu peste 2%, inclusiv cea majoritară (celelalte erau numite „minoritare”, iar scrutinul era de listă „cu reprezentarea minorităţii”). Cu 40% din voturi se obţineau 70% din mandate. Să luăm doar un exemplu: în 1927, în opoziţie, PNŢ a câştigat 22,1% din voturi (foarte bine!) şi 13,9% din mandate; chemat la guvernare, în 1928, a ajuns la 77,8 şi respectiv 89,9%, pentru ca, în 1931, din nou în opoziţie, să scadă la 4,8% şi 2,5%.

Astfel alcătuit, era clar că Parlamentul funcţiona ca maşină de vot pentru guvern şi că de un control asupra acestuia din urmă nici nu putea fi vorba. La final, Dogan constata „originalitatea democraţiei aplicate româneşti”, întrucât, până în 1938, în România nu a funcţionat un regim parlamentar, ci un „regim guvernamental în formă parlamentară” sau, mai precis, o „rotativă guvernamentală în formă parlamentară” (p. 109), unică în Europa. A nu se înţelege de aici că era cea mai rea situaţie. E clar că „nu se poate susţine că în România în perioada dintre cele două războaie mondiale a existat un autentic regim democratic” (p. 110), dar nici că nu a existat democraţie deloc, cel puţin prin comparaţie cu alte regimuri contemporane. Dogan va reveni…

Pe coperta a patra a Analizei statistice… era anunţată apariţia „în curând” a unei noi cărţi de acelaşi autor: Democraţia comparată europeană. Nu a mai fost să fie. Graţie unei burse, tânărul Dogan nu a apucat să trăiască începuturile comunismului în România. A mers în Franţa unde şi-a continuat studiile, a ajuns cercetător la CNRS şi profesor la UCLA, Indiana, Yale ş.a. A scris mult pe teme de politică comparată şi nu numai. Pentru a exprima ce reprezintă Mattei Dogan pentru ştiinţele politice ar trebui fie să scriem tomuri, fie să folosim clişee enorme.

De-a lungul vremii, cercetătorul s-a întors, cu ochi comparatist de acum, asupra datelor strânse şi a ideilor emise în anii ’40, publicând alte câteva studii despre regimul românesc interbelic. Nu a operat schimbări majore, doar a ameliorat cumva imaginea de ansamblu, arătând că lucrurile nu au stat atât de rău pe cât s-ar părea, mai ales dacă privim în jur. Democraţia ŕ la roumaine a fost numită „democraţie mimată”, cu precizarea că „într-o democraţie mimată este sau poate fi multă democraţie! În politică, democraţia este, câteodată, inevitabilă şi chiar necesară...”. Poate că tocmai această mimare constantă a democraţiei i-a ajutat pe români să reziste cel mai mult derivei autoritare/ totalitare: „La izbucnirea celui de-al doilea război mondial existau în lume puţine democraţii pluraliste. În acel moment, în 1939, Europa era cimitirul a cincisprezece democraţii care se prăbuşiseră între 1922 şi 1938 [...]. Dar tocmai în România, regimul democratic – fragil şi parţial fictiv – a rezistat cea mai lungă perioadă de timp”.

Analiza statistică... a fost o referinţă constantă pentru istoricii contemporanişti de la apariţie până astăzi. Surprinzător la prima vedere, chiar în încuiaţii ani ’50, Dogan era citit şi citat uneori, deşi trăia şi lucra în Occident. Aşa au stat lucrurile până în 1989. Sigur, critica sa convenea propagandiştilor porniţi să blameze „democraţia burgheză”. Trebuie să le fi convenit încă din 1946, când iniţiaseră reforma instituţională (trecerea la parlamentul monocameral şi revizuirea sistemului electoral). Dar asta e altă discuţie...

După 1990, când a crescut interesul pentru perioada monarhiei constituţionale, de unde să iei datele decât de la Dogan? Mai târziu, a fost invocat în combaterea mitului vârstei de aur interbelice. Azi e bine să ne întoarcem la Analiza statistică... ori de câte ori cineva aduce vorba de „tradiţiile democratice ale poporului român”, cum zice Constituţia revizuită în 2003. Tradiţii, tradiţii, dar nu tocmai democratice...

Chiar dacă lumea largă nu a auzit de el, după Revoluţie, Mattei Dogan a revenit în peisajul academic românesc: a fost ales membru de onoare al Academiei, a fost numit în Comitetul ştiinţific al Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Regimului Politic şi Constituţional, i s-au publicat mai multe cărţi şi articole. El însuşi a făcut o selecţie a textelor pe care le-a dorit traduse în română şi care au apărut, chiar în anul dispariţiei autorului, într-un volum îngrijit de Cristian Preda şi Alexandra Ionaşcu: Comparaţii şi explicaţii în ştiinţa politică şi în sociologie (Institutul European, 2010).

Ciudat mi se pare că în aproape trei decenii nu s-a reeditat cartea din 1946... Am tot încercat să aflu de ce, dar nimeni nu zice nimic clar. Oare Dogan nu a dorit-o retipărită? Nu ar avea sens... Destule din datele şi ideile din 1946 sunt reluate în studii precum „Dansul electoral în România interbelică” şi „Piramida răsturnată. Originea socială a parlamentarilor din România” (ambele incluse în volumul amintit mai sus). Analiza statistică..., cu cele 29 de tabele anexate (dificultatea tehnică a reconstituirii tabelelor să [mai] fie o explicaţie pentru nereeditare?), rămâne în forma de acum 70 de ani şi e destul de greu de găsit.

Cartea apare adesea prin note de subsol şi bibliografii. E deja o dovadă de gravă ignoranţă să nu o aminteşti, dacă vorbeşti despre politica interbelică. Totuşi, am bănuiala că mulţi citează fără să citească şi se jenează să folosească apud-ul. E păcat... Analiza statistică... nu merită o astfel de soartă, nu e genul de carte care trebuie pusă pe o listă, chiar dacă nu (mai) spune nimic. Dimpotrivă, e – cum ziceam la început – „seminală”: din ea pot creşte numeroase şi diverse alte studii. Şi nu trebuie tratată atât ca o sursă de date, cât ca un instrument de orientare.

La 70 de ani de la apariţie, reeditarea este necesară, dar nu şi suficientă. E nevoie şi de o (re)lectură critică. Autorul, deşi s-a întors asupra textului, nu l-a rescris, pentru că România interbelică nu mai era principala sa preocupare. Avea atâtea altele de cercetat. Azi, trebuie verificate datele şi analizele. Între timp, am ajuns să avem acces la mult mai multe surse şi ne bucurăm de experienţa bogată a ştiinţelor politice. Nu trebuie doar să îl ascultăm pe Mattei Dogan. Chiar dacă nu mai e printre noi, trebuie să îi răspundem.