Mă pregăteam să scriu despre câte ceva din vasta literatură consacrată în 2016 participării politice, când mi-a ajuns sub ochi o cărţulie despre noi, ăştia care ne batem capul cu chestii academice. E o lucrare despre cum să cercetezi, cum să scrii o lucrare ştiinţifică, cum să-ţi prezinţi marfa. Mai sunt multe altele (autorul indică o destul de vastă bibliografie), printre care, mai cunoscute în România: Umberto Eco, Cum se face o teză de licenţă (Polirom, 2006, 2014) şi Septimiu Chelcea, Cum să redactăm… (Comunicare.ro, 2008).

De data asta, avem în faţă gândurile unui britanic, Jonathan Grix, profesor la School of Sports, Exercise and Rehabilitation Sciences de la University of Birmingham (nu că ar avea vreo legătură cu subiectul, dar nu pot să nu mă gândesc că la aceeaşi universitate a predat şi marele cunoscător al lumii academice, David Lodge). Grix e „unul din foarte puţinii political scientists care şi-au îndreptat atenţia către sport”, cum zice prezentarea oficială, dar a scris destul şi despre „abilităţile şi metodologia cercetării”.

Cartea îşi propune să clarifice câteva concepte de bază, să dea câteva indicaţii minimale şi, în felul acesta, cum spune chiar titlul, să demistifice, să arate că treaba cu cercetarea nu stă (chiar) aşa cum îşi închipuie cei mai mulţi. E vorba, în principal, despre doctorat (considerat, englezeşte, postuniversitar, chiar dacă, sub imperiul Bologna, e încadrat la universitar), dar cam totul se potriveşte cercetării în general. Cui vrea să arate? În primul rând, celor care vor şi pot să facă o carieră academică pe bune (dar nu ştiu clar de unde şi cum să o apuce), care iau în serios „fraza de intimidare din manualele universitare […], care cere ca «lucrările să contribuie substanţial la cunoaşterea umană»” (p. 14). Apoi, mai mult printre rânduri, le vorbeşte şi celor care au impresia că academia e o mare aflare în treabă, în care se pot băga şi ei, de dragul unui titlu de nuştiucum.univ.dr. Sigur, în contextul de la noi, asta poate părea chestiunea importantă/ gravă, dar există şi lumi mai bune. Nu are rost să zicem nici „ca la noi la nimenea”, nici „aşa e peste tot”. E clar că şi alţii au problema imposturii academice şi e la fel de clar că – în Occident cel puţin – ea nu are amploarea de la noi.

De la bun început, Grix recunoaşte că, în Marea Britanie, ca peste tot, „procesul doctoral a fost birocratizat tot mai mult”. Citând un alt britanic, Robert Cowen, constată că doctoratul tinde să devină „un test al capacităţii individuale de organizare şi al capacităţii de organizării a instituţiilor”, mai degrabă decât „o probă a puterii criticii intelectuale” (p. 8). Asta nu înseamnă că activitatea academică în sine trebuie să preocupe mai puţin. Dimpotrivă!

Demistificarea… vorbeşte despre o mulţime de lucruri, de la ontologia şi epistemologia cercetării, până la sfaturi aparent „la mintea cocoşului”: nu întârziaţi la interviu, fotografiaţi cărţile/ documentele începând cu ultima pagină, faceţi cât mai multe copii după tot ce scrieţi etc.! E important ca astfel de lucruri să fie spuse/ amintite oricărui tânăr cercetător, care are într-adevăr voinţa de a face o treabă temeinică, dar pentru care „titlul de doctor poate să pară învăluit în mister” (p. 8). Pentru ceilalţi, care vor doar să şunteze sistemul birocratic ca să-şi zică doctori, lucrurile astea oricum nu contează. Dar dacă noi le avem clare în cap, dacă suntem deplin şi permanent conştienţi de „natura cercetării doctorale”, poate ne depăşim mioritismul şi facem ceva pentru igienizarea sistemului.

Una peste alta, viziunea lui Jonathan Grix e caracterizată de un formalism moderat, care mi se pare atitudinea sănătoasă pentru orice cercetător din sfera ştiinţelor sociale: aspectele formale nu trebuie nici ignorate, nici fetişizate. Numai că moderaţia e treabă grea. Trebuie evitate atât fixismul sterilizator, cât şi relativismul rătăcitor/ risipitor. Ambele sunt nu doar păguboase epistemologic, ci şi riscante moral, căci pot încuraja impostura: dacă totul e un şablon, oricine poate orice; dacă nicio regulă nu contează, oricine poate orice.

În primul rând, pentru un tânăr cercetător e important să îşi facă planurile bine, să nu se arunce ca musca în lumină. „Important este să nu faceţi doctoratul doar de dragul titlului”, scrie Grix, „acesta poate fi impresionant […], dar nu este şi un motiv serios ca să studiaţi din greu timp de trei ani” (p. 11). Pentru cei care chiar vor să studieze, evident. Apoi, există riscul pomului lăudat şi al câinelui cu covrigi în coadă. Locul trebuie ales cu grijă, să fie un centru de cercetare activ în domeniu, cu cât mai mulţi specialişti şi doctoranzi în domeniu. Cu toţii suntem fascinaţi de vedetele lumii academice, dar nu avem nicio garanţie că sunt cele mai bune variante pentru coordonarea de cercetări. „Calităţile de coordonator ţin atât de natura profesională, cât şi de cea personală a fiecăruia” (p. 80). Cei mai cunoscuţi pot fi şi cei mai solicitaţi, cei mai distraşi etc. Plus că în relaţia unui începător cu cineva pe care îl percepe ca pe o somitate există câteva capcane: ucenicul ajunge să facă „munca coordonatorului” (sună cuiva cunoscut?) sau nu poate aduce nimic original pentru că are „o lipsă generală de încredere în propria judecată şi o încredere exagerată în cea a coordonatorului” (p. 13). Ca în multe cazuri, britanicul le poate părea naiv românilor când apreciază că „relaţia doctorand-coordonator [s. M.G.] este, probabil, acea componentă crucială a procesului de cercetare postuniversitară: în mod categoric, ea este comparabilă cu stăpânirea instrumentelor şi a terminologiei” (p. 80). De câte ori, în România, coordonator nu înseamnă decât o semnătură şi atât? Despre instrumente şi terminologie...

Sunt multe probleme în cercetare, pe care, în general, nu le recunoaştem sau, oricum, nu le rostim. Sigur, „conceptele sunt cărămizile din care se construiesc teoriile, ipotezele, explicaţiile şi prognozele”, dar se poate aluneca uşor în „abuzul de concepte” (p. 36). O cercetare fără metode, „indiferent de cât de liber ar fi ele definite, este o contradicţie permanentă” (p. 25), numai că, dacă metodele nu sunt determinate de întrebări reale, avem de-a face cu o metodolatrie, adică o „preocupare pentru selectarea şi apărarea metodelor şi excluderea substanţei reale a cazului relatat”, cum o descria K.F. Punch (p. 29). Foarte adesea, vedem lucrări în care partea teoretică e pusă în faţă doar pentru că „aşa se face”, fără să aibă legătură cu cercetarea (dacă cercetarea există!). Grix spune pe şleau că „nu există o acceptare unanimă a rolului teoriei în cercetare” şi dă un sfat, pe care eu îl simt ca pe un răcnet: „nu folosiţi teoria doar de dragul ei” (p. 31)! Cred că discursul i s-ar fi complicat dacă ar fi cunoscut situaţia românească şi mitul tutelar „cu teoria stăm bine, practica de omoară”. Tocmai pentru că ştim că stăm rău cu practica, exhibăm ca pe un zorzon teoria cu care pretindem că stăm bine, când, de fapt, nu stăm deloc.

Am lăsat la final problema plagiatului, asupra căreia autorul se opreşte puţin, dar care pe noi ne arde rău. Din nou, românii pot găsi că britanicul spune banalităţi/ naivităţi. Recunosc că nu poţi să nu zâmbeşti când auzi că „plagiatul reflectă un lucru de mântuială şi eşecul în îndeplinirea unor standarde bine stabilite în viaţa academică” şi o „o încălcare a practicilor nescrise care permit progresul vieţii academice, adică o desfiinţare a încrederii dintre doctorand şi profesor şi între doctoranzii înşişi” (p. 98). Sunt tentat să spun că pentru a face un lucru de mântuială, trebuie totuşi să faci un lucru. Mă abţin! Orice relativizare, în acest punct, mi se pare catastrofală. Este exact cum zice Jonathan Grix, oricât de preţioase ar părea formulările. Nu e nimic de întors. Toleranţă zero!

Trebuie să fim atenţi la un aspect, mult mai important decât ne dăm seama în acest moment. Grix nu spune doar „nu plagiaţi!”, ci şi „există o nevoie crescândă de protecţie împotriva acuzaţiilor de plagiat” şi „ca să vă apăraţi în faţa acuzaţiilor de plagiat, trebuie să...” (p. 99). Cel pe care îl puteam lua drept naiv, apare acum foarte smart: „explozia activităţilor generate de web a sporit posibilitatea plagierii atât de mult încât este foarte greu de apreciat”. În condiţiile astea, şi acuzaţiile se pot face mai lejer. Marea problemă în mediul academic românesc este extinderea practicii plagiatului. Imediat vine însă vorbăria aiurea despre plagiat, aruncatul cu acuze în toate părţile, juridicizarea discuţiei ş.a. Or, prin asta nu facem decât să aruncăm în aer fondul problemei, deci să acoperim plagiatele. Dacă spunem despre orice că e plagiat, ajungem în situaţia în care nimic nu mai e plagiat. Şi rămâne doctorat...