Am rămas cu o curiozitate maladivă în privinţa obiectelor vechi, pierdute şi găsite prin lume, după ce am văzut, acum 20 de ani, filmul Zoya (după romanul omonim de Danielle Steel), în care o fătucă de suşă imperială fuge din calea revoluţiei cu un ou Fabergé. Eram deja sub influenţă când au început să mă preocupe zvonurile despre comorile cu care, chipurile, ar fi plecat din ţară Regele. Cercetări serioase în materie nu prea am întâlnit, aşa că m-am bucurat să aflu că ştirea despre o pereche de cercei, din cutia Elenei Lupescu, vânduţi la licitaţie cu 1,4 milioane de lire sterline, a impulsionat-o pe Diana Mandache să facă o întreagă „investigaţie istorică”.

Nu e vorba doar despre o pereche de cercei, oricât de valoroasă, ci despre multe altele (în special tablouri), destule încă neştiute. Cercetătoarea a reconstituit (e adevărat, în cea mai mare parte pe baza arhivelor româneşti, ceea ce face ca imaginea să fie parţială şi, poate, înşelătoare) „o scenă mai puţin vizibilă a României comuniste” (p. 13), anume aceea a acţiunilor guvernului de la Bucureşti pentru obţinerea bunurilor rămase în urma Elenei Lupescu (devenită prinţesă a României/ de Hohenzollern, după căsătoria cu Carol, în 1947). Rezultatul e o istorie încâlcită cu aristocraţi, diplomaţi, avocaţi, experţi, samsari etc. din Portugalia, România, Elveţia, Spania, Franţa, Anglia, Mexic, SUA, Canada.

Cum au stat lucrurile? Încă din 1966, printr-un testament întocmit la un notar elveţian, Elena Lupescu o desemnase ca unică moştenitoare pe Monique Urdăreanu (soţia, de origine britanică, a lui Ernest Urdăreanu, fost Mareşal al Palatului, care îi însoţise pe Rex & Duduia în exil). După moartea Duduii (29 iunie 1977), Monique se aştepta să intre în posesia vilei Mar y Sol din Estoril şi a tuturor bunurilor. Numai că... Statul român începuse deja, de aproape un deceniu, acţiuni pentru recuperarea obiectelor de patrimoniu scoase din ţară de diverşii exilaţi. Cum averea Elenei Lupescu provenea de la Carol (mai făcuse obiectul unui proces, iniţiat de Regele Mihai şi de Mircea Lambrino, în 1953), autorităţile de la Bucureşti au considerat că pot „recupera” tot. Soluţia era una singură: prin acţiuni în faţa instanţelor portugheze.

În iarna 1977-1978 au fost introduse trei: acţiunea în anularea testamentului, acţiunea în revendicare şi acţiunea în partaj. De partaj nu putea fi vorba decât după anulare. Cea dintâi venea oficial din partea moştenitorilor români, cea de-a doua, din partea statului, dar, după cum bine subliniază autoarea, ele „se intersectau şi se completau, fiind îndreptate împotriva Urdărenilor” (p. 100). Pentru anularea testamentului, românii căutau să dovedească existenţa unui „dol – sugestie şi captaţie” (p. 97), adică să arate, cu înscrisuri (corespondenţa decedatei) şi martori, că Duduia fusese forţată de Urdăreni să le lase întreaga avere. Pentru acţiunea în revendicare, esenţială era dovada că bunurile au fost scoase din ţară ilegal. În plus, şi aici e partea cea mai interesantă, pentru a obţine cât mai mult, comuniştii încercau să şteargă diferenţa dintre proprietatea Coroanei şi proprietatea privată a membrilor Casei Regale. De fapt, după ei, aceasta din urmă nu existase, totul aparţinuse Coroanei şi, după proclamarea republicii, trebuia să revină poporului: „Fosta regină Maria nu putea dispune prin testament decât de folosinţa bijuteriilor [printre care şi cerceii ajunşi la Duduia, n. M. G.], nu şi de proprietatea acestora” (p. 61). Important era şi să se arate că, de-a lungul vremii, moştenitoarea testamentară şi soţul ei sustrăseseră/ ascunseseră unele bunuri aparţinând defunctei, cel mai adesea vorbindu-se de nişte tablouri păstrate de o rudă de-a lor, în Mexic. Evident, cei doi făceau tot posibilul să se apere, să deturneze atenţia, să paseze vina... E de reţinut că, la un moment dat, Ernest Urdăreanu afirma că tablourile de patrimoniu „au fost înstrăinate de regina Elena în timpul celui de-al doilea război mondial” (p. 129). Mai mult, a ajuns până la a-i acuza de furt pe comuniştii care s-au ocupat de inventarierea patrimoniului regal în 1948. Nu găsim însă nicio acuzaţie la adresa Regelui Mihai. Dimpotrivă, teoria trenului încărcat cu obiecte de valoare e lovită chiar de o analiză a MAE, din 1983, în care se vorbeşte de „dovezi că ex-regele Mihai nu a scos din ţară tablouri”. A nu se crede că era considerat inocent: „faptul că a vândut tablouri îşi are explicaţia în înţelegerea dintre Urdăreanu, Mihai şi mama sa de a sustrage şi împărţi tablouri din masa succesorală a lui Carol II” (p. 144). Ar fi furat de la hoţ, cum ar veni...

În cei şase ani şi jumătate cât a durat daravela, românii s-au agitat mult, au cheltuit mult, au testat şi mobilizat lume diversă din Europa de Vest şi America de Nord. Acţiunile erau dirijate de la nivelul cel mai înalt, fiind implicate Ministerele de Interne, Externe, Finanţe ş.a. Există documente care arată că însuşi Ceauşescu era ţinut la curent şi dădea indicaţii. Totuşi, au obţinut doar câteva succese parţiale: punerea vilei de la Estoril în custodia unui expert portughez, blocarea conturilor Magdei Lupescu din Elveţia, percheziţie şi inventar al bunurilor din reşedinţa Urdărenilor. De realizarea obiectivului nu au fost niciodată prea aproape şi, probabil, au ştiut asta. Oricum, avocaţii străinii au avertizat de mai multe ori. De exemplu, în septembrie 1980, principalul avocat portughez aprecia că, date fiind probele strânse, „şansele de câştig ale părţii române erau de 15-20%” (p. 131) şi că, chiar în cazul câştigării procesului în Portugalia, ar fi fost nevoie de alte acţiuni, în ţările în care erau răspândite bunurile. Un an mai târziu, avertiza că, dacă în cazul tablourilor se putea spera, era „greu de dovedit proprietatea [Coroanei, deci a statului român, n. M.G.] asupra bunurilor revendicate” (p. 134).

Din motive ce pot fi bănuite (graba de a intra în posesia bunurilor, dificultatea de a purta o astfel de luptă, poate teama că vor ieşi la iveală informaţii periculoase) dinspre Urdăreni au venit, încă din februarie 1978, semne de pace. Comuniştii nu au acceptat să negocieze. În vara anului 1980, când s-au răzgândit, nu au prins un moment chiar prielnic. Partea adversă avea acum încredere în şansele sale. Abia peste trei ani avea să se facă pasul: „în decembrie 1983 [...], Biroul Permanent şi Comitetul Politic Executiv al CC al PCR a [sic!] aprobat stingerea proceselor din Portugalia printr-o înţelegere amiabilă cu soţii Urdăreanu” (p. 147). În ianuarie 1984, lucrurile s-au rezolvat: moştenitoarea a cedat statului român o serie de obiecte de artă (tablouri, în mare parte) şi a plătit sume nu foarte mari rudelor Magdei Lupescu din România şi avocatului părţii române; a păstrat, în schimb, netulburată, tot restul: casa, conturile, bijuteriile etc. Important: Urdărenii şi-au luat angajamentul să nu mai denigreze guvernul de la Bucureşti, ba chiar să îl sprijine în viitoarele acţiuni pentru recuperarea tablourilor dispărute.

Cartea Dianei Mandache e o contribuţie importantă la cercetarea unei chestiuni care, în general, face mai degrabă obiectul bârfelor şi al zvonurilor, care a fost şi, probabil, va mai fi instrumentată politic. Dacă i se poate obiecta ceva autoarei este că a ţinut prea aproape de documentele din arhive (în special de la AMAE), ceea ce face ca naraţiunea să cuprindă, pe alocuri, ambiguităţi, redundanţe, contradicţii, încurcături cronologice. Un ochi mai critic asupra acestora poate că nu ar fi stricat. O perspectivă mai largă ar fi fost mai potrivită, dacă tot a reprodus în a doua jumătate a cărţii documentele pe care le-a citat în prima jumătate. Uneori, pare să fi scăpat din vedere că toate sursele provin dinspre aceeaşi parte în litigiu şi, în elanurile interpretative, tinde să se pronunţe prea uşor. Oricum, toate astea nu afectează major ansamblul.

În final, ţin să atrag atenţia asupra a două momente care mi-au atras atenţia. Mai întâi, în 1978, chiar când lucrurile cu moştenirea începuseră să se inflameze, la Bucureşti, Direcţia de Informaţii Externe (evident, puternic implicată în afacere) primea mai multe lovituri: două schimbări de şef într-un an şi, între ele, defecţiunea adjunctului Pacepa. Posibil ca, izolând intervalul, să iasă la iveală o nouă pistă de cercetare şi o istorie (cel puţin) la fel de spectaculoasă. În al doilea rând, dintr-o informare a DIE (în prezent în Arhiva CNSAS) aflăm că, în octombrie 1968, Elena Lupescu i-a invitat la o recepţie pe... jucătorii naţionalei de fotbal, care aveau meci cu Portugalia (era vremea lui Eusebio!) în preliminariile mondialului din Mexic (1970). Ca fapt divers, la 27 octombrie 1968, românii au fost învinşi cu 3-0, dar s-au calificat de pe primul loc, cu 8 puncte (portughezii au terminat pe ultimul loc, cu 4 puncte). Nu ştim dacă recepţia a avut loc; în 1977, DIE cerea doar „contactarea sportivilor pentru a da detalii” (p. 98). Oricât ar suna de cinic, sper să le fi dat, să poată fi găsite la un moment dat printr-un dosar. Trebuie să recunoaşteţi că greu se poate imagina o alăturare de lumi şi de epoci ca în scena în care Dobrin, Lucescu, Dinu & Co. se apleacă să pupe mâna Duduii. Mai că-mi vine să zic că istoria e cea mai frumoasă poveste...