Mă enervează, de mult, orice zvâc naţionalist, oricât de mic. Când simt aşa ceva prin preajmă, îmi vine să iau o pauză de la românitate. Numai că... Am constatat, de ceva vreme, că mă enervează şi orice pornire contrară – nu ştiu cum să-i zic altfel, să nu sune naţionalist. Am, vasăzică, şi eu, ca probabil orice vorbitor nativ de română, o Românie în mine. Dar cred că România mea e ca o fiere: trebuie lăsată să funcţioneze în ritmul ei; dacă o zgândări un pic, face urât.

De curând, a fost zgândărită de „eseul istoric” al dlui Oliver Jens Schmitt. Istoric helveto-austriac, preocupat de Estul Europei, Domnia Sa a devenit cunoscut în România graţie biografiei lui Corneliu Zelea Codreanu, tradusă anul trecut la Humanitas. În 2018, a fost chemat să ţină la Ateneu conferinţă pe tema „România în 100 de ani”, care, adăugită şi însoţită de un dialog cu jurnalistul TVR Marian Voicu, a dat volumaşul de faţă.

Suntem avertizaţi că nu vom găsi „o histoire totale”, ca şi când ar fi posibilă şi cineva s-ar aştepta să încapă în 100 de pagini A5 cu ditamai marginile. Lucrarea se vrea „doar” un bilanţ, iar „un bilanţ are nevoie, întotdeauna, de o interpretare, iar aceasta poate fi făcută pornind de pe o anumită poziţie, explicită sau nu [...]. Un bilanţ nu trebuie să conţină doar criteriile după care se evaluează, ci şi să explice ce anume evaluează şi de ce anumite elemente sunt mai importante pentru acest bilanţ, iar altele nu” (pp. 9-10). Aici, poziţia e explicită; profesorul Schmitt se declară „democrat şi liberal” şi se confirmă în toate „reflecţiile privind dezvoltarea şi caracterul statului român, precum şi modul în care caracterul constitutiv al statului a marcat societatea românească” (p. 8). A fi „democrat şi liberal” e bine, dar nu e suficient.

În genul ăsta de abordare nu se poate opera decât cu generalizări şi simplificări. Deci, e predispus la erori, plus că ajunge să nemulţumească, în grade şi feluri diferite, pe toată lumea. E valabil şi când încearcă unul de aceeaşi cultură, darămite când încearcă unul din exterior? Oliver Jens Schmitt îşi dă seama şi spune clar că „distanţa înlesneşte o privire mai limpede”, că el, ca „observator extern”, „este mai puţin afectat emoţional de problemele istoriei contemporane” (p. 10), dar şi că acest avantaj poate fi pus „sub semnul întrebării din cauza lipsei de apropiere culturală” (pp. 11-12). E conştient că „un comentariu din afară poate fi mult prea lesne perceput ca o lecţie” şi că se expune acuzaţiilor „de aroganţă sau de lipsă de informare” (pp. 10-11).

Dar, deşi spune lucrurile astea la început, istoricul pare să le uite mai încolo. Discursul are adesea aerul unei lecţii, dar al uneia ţinute de un elev care are impresia că a priceput el cum stă treaba cu un subiect. Despre „aroganţă sau lipsă de informare” nu poate fi vorba, însă „lipsa de apropiere culturală” se simte permanent. Ia lucrurile prea de la distanţă, nu reţine chiar bine nici faptele istorice, face asocieri forţate şi interpretează în aşa fel încât să îi iasă un scenariu explicativ cât mai rotund, pe baza a ceea ce crede că ştie. Chiar şi aşa, se văd pe alocuri goluri şi contradicţii, mai ales în dialogul de la final. E clar că autorului nu-i e clar ce şi cum cu România; nu e clar de ce trebuie să vorbească. Sigur, sunt destule observaţii pertinente (niciuna în premieră!), dar puse într-un ansamblu care le compromite.

Nu pot să nu fiu de acord cu constatarea că instituţiile statului au fost mereu slabe, în vreme ce „caracterul informal al structurilor efective ale puterii era puternic” (p. 30). Dar să explici totul prin „puterea serviciilor secrete”, să zici că „România devenise un stat poliţienesc şi al serviciilor secrete încă dinainte de Primul Război Mondial” sau că sunt clare „continuităţile structurale dintre vechile servicii şi Securitate” (p. 38)? Am impresia folosirii de-a valma a bibliografiei. Când vine vorba despre masoneria lui Pangal, prefer să zâmbesc şi să tac...

Nu prea îmi mai vine să tac însă când vine vorba de BOR şi de Academia Română. Nu oi avea vreo simpatie deosebită pentru vreuna dintre ele – sigur că au (şi) păcate, că doar din oameni sunt făcute! –, dar prezentarea lor exclusiv negativă (şi cu exagerări ale rolurilor politice şi sociale) mi se pare nu doar falsă şi nedreaptă, ci şi contraproductivă, dacă se are în vedere o eventuală schimbare în bine.

Mi-e imposibil să înşir aici tot ce m-a deranjat în carte şi tot ce mi se pare nefondat. Cred că ar fi nevoie de un întreg volumaş de răspuns, în care să discute, punct cu punct. Mă opresc doar la modul în care Oliver Jens Schmitt prezintă legionarismul, „singura ideologie genuin românească din secolul XX” (p. 35), sesizat încă de la cartea despre Zelea Codreanu. Dincolo de naţionalism şi antisemitism, prezente la toate curentele fasciste, în centrul său e presupus a fi misticismul: „legionarismul ieşea în evidenţă [...] datorită mesajului mesianic al mântuirii şi exaltării programului său de salvare” (pp. 35-36). Trec peste faptul că nici asta nu-mi sună prea original; altceva mă interesează. În dorinţa de a argumenta ideea că „forma dominantă [de la constituire până azi, n. M.G.], autoritar-totalitară, a statului a avut, în fapt, o suprastructură ideologică de o continuitatate remarcabilă: etno-naţionalismul ortodox”, profesorul Schmitt vede legionarism peste tot. De exemplu, „dictatura regală era, în multe privinţe, un stat legionar fără legionari în fruntea statului” (p. 36). Sigur, regimul carlist şi mişcarea legionară au avut destule în comun între ele şi cu mişcările/ regimurile fasciste/ fascistoide din epocă, dar carlismului i-a lipsit – sau nu i-a ieşit – fix presupusul miez al legionarismului, misticismul. Deci ceva nu prea se leagă. Discursul scârţâie mai departe: „regimul comunist a pus treptat în mişcare bagajul de idei legionare, desigur, nu misticismul ortodox exacerbat, ci ideologia legionarilor de stânga: ultranaţionalism, antisemitism, ostilitate faţă de minorităţi, antiregionalism, omogenizare şi nivelare socio-culturală, modernizare şi prestigiu în politica externă” (p. 37). (1) Din nou: comunismul a păstrat din legionarism fix ce nu era „eminamente” legionar, ci fascist în general. (2) De ce toate cele din listă compuneau (doar) „ideologia legionarilor de stânga”? (3) Stalin s-o fi inspirat de la Codreanu? La final, în dialogul de la TVR, istoricul admite că nu are o explicaţie pentru dispariţia „misticismului naţional-ortodox” (speculează că acesta a început să decadă imediat după moartea „Căpitanului”, dar vorbeşte despre „grupări neolegionare” după 1990, nominalizând... PRM. Aici mă opresc, pentru că nu vreau să intru în cloaca politică a zilei).

Două idei mari se desprind din eseul lui Oliver Jens Schmitt. Prima este cea amintită mai sus, a „etno-naţionalismului ortodox” ca „fir roşu” al istoriei moderne şi contemporane româneşti. A doua, pe care o împărtăşesc, sună aşa: „perioada interbelică nu este potrivită ca punct de referinţă pentru un stat de drept democratic” (p. 78); „nu perioada interbelică este epoca relativ cea mai bună din ultimii o sută de ani, ci prezentul... niciodată până acum societatea românească n-a avut atât de mult în propriile mâini, modul în care vrea să-şi organizeze statul”. Şi asta, ni se spune, e valabil „şi pentru alte societăţi ale Europei de Est” (p. 90). Merg mai departe şi zic că e valabil pentru toate societăţile. Istoric, se vede că din trecut nu se pot lua modele politice de succes. Totuşi, din trecut se pot lua multe „cărămizi” utile într-o construcţie de azi. Or, după cum prezintă Oliver Jens Schmitt lucrurile, din secolul XX românesc nu e nimic de luat, totul apare stricat, parcă ar fi nevoie de o tabula rasa.

Şi mai e ceva... Deşi precizează de câteva ori că diverse aspecte nu sunt specifice statului şi societăţii româneşti, că România nu e o excepie, istoricul de la Viena lasă impresia acelui enervant „nu te supăra!” din timpul unor discuţii dure. Zice că face comparaţii cu alte ţări din jur, dar acestea sunt foarte firave. Aproape că nu sunt! Din discursul său, România apare ca o excepţie istorică negativă, uneori chiar ca o monstruozitate...

Pe mine v-am zis că mă doare. Dar nu asta e problema. Mi-e teamă că genul ăsta de discurs irită fierile multora, care nu şi le pot ţine sub control. Alimentează umorile din ambele tabere – să le zicem naţionalişti şi antinaţionalişti –, aruncă România într-o mocirlă identitară şi periclitează viitorul faţă de care, cu toate criticile, Oliver Jens Schmitt se arată optimist.

PS. Nu mă pot abţine! Trebuie să redau una dintre mostrele care m-au afectat cel mai puternic: „La succesul răsturnării regimului [comunist, n. M.G.] a contribuit în mod hotărâtor faptul că mari părţi ale forţelor de ordine nu mai sprijineau dictatura; altminteri, n-ar fi fost exclus un scenariu precum cel chinez, aşadar masacrarea demonstranţilor” (p. 76). Mi se pare de necrezut la cineva care cunoaşte cât de cât istoria României. O explicaţie n-ar strica!