Se zice că, odată, întrebat ce mai face, un destul de cunoscut „om de cultură craiovean” ar fi răspuns: „Cu cultura pe-aci!”. Mare vorbă... „Cu cultura pe-aci” suntem o grămadă. Mulţi ne dăm seama că e ceva în neregulă, dar continuăm „să ne aflăm în cultură” şi, eventual, să ne plângem că nu (prea) suntem băgaţi în seamă, că deh... omul de azi/ aici (spre deosebire de cel din alte vremuri/ alte părţi), mai moale cu cultura...

Prima problemă vine din ce înţelegem prin „cultură”. Suntem (încă?) tentaţi să o privim „totalizant şi cu pretenţia de unicitate” (p. 235). Pare firesc. De vreme ce vorbim de „cultura română”, trebuie să fie una. Nu? Ei bine, e cât se poate de firesc să fie mai multe. Mircea Vasilescu a observat, de exemplu, că între „cele două categorii” care s-au înfruntat în ianuarie-februarie 2017 – într-atât încât unii au zis că sunt „două Românii” – „există diferenţe culturale” (p. 12). Faptul că vreuna dintre „categorii” nu acceptă firescul diferenţelor şi că îşi revendică monopolul denotă „un deficit de cultură a libertăţii şi de cultură în general” (p. 12). E evident că e nevoie de o discuţie serioasă despre „cultură” şi, e la fel de evident, cum constată de la început autorul, că nu o avem. Avem, în schimb, în spaţiul românesc, „o risipă de vorbe pe aceleaşi pseudo-subiecte”, nu o dezbatere, ci „mai degrabă o confruntare între monologuri ferme şi ireconciliabile” (p. 11).

Cartea lui Mircea Vasilescu vine să arate „cât de complicată este [de fapt, ar trebui să fie, n. M.G.], azi, o discuţie pe această temă” (p. 235). Frumos e că arată fără pretenţii didactice, fără să bage degetul în ochii cuiva, fără să forţeze concluzii. Arată şi atât, plimbându-ne prin diverse probleme legate de cultură în România de după 1989, grupate în trei mari categorii: finanţarea (incluzând aici chestiuni instituţionale, dar şi de „piaţă”), lectura (considerată, pe bună dreptate, o „temă strategică”, din păcate netratată ca atare de cei care ar trebui să gândească strategii) şi imaginea culturii române în afară (în concret, Institutul Cultural Român, acţiunile sale şi „discuţiile” pe care le-au stârnit). E o lucrare accesibilă multora – tuturor celor capabili să înţeleagă un text de dificultate medie. E în acelaşi timp riguroasă, atât cât poate fi în lipsa unor studii ca lumea. Căci autorul subliniază asta în mai multe rânduri, în special când vine vorba de lectură: „nu ştim câţi oameni citesc în România” (p. 101) pentru că „nu există un studiu aprofundat despre lectură” (p. 104). Deci marea problemă e că nu ştim clar care e problema şi, în condiţiile astea, chiar dacă se doreşte o rezolvare, ea nu poate fi decât o improvizaţie. Pentru a suplini cât de cât marea lipsă, Mircea Vasilescu a întors lucrurile pe multe feţe, a analizat documente şi date accesibile dar, în general, ignorate. Nu a ezitat să iasă „de-aci” pentru a face comparaţii.

Reproduc şi subscriu la câteva remarci. Unele sunt banale, chiar clişee, dar trebuie repetate până vor fi luate în serios: „fără dezvoltare culturală şi fără educaţie, sărăcia va continua” (p. 86) şi „non-lectura va avea consecinţe economice şi sociale majore... non-lectura produce nişte cetăţeni slabi...” (p. 115). Altele, deşi de bun-simţ, pot părea blasfemii: „Ar trebui ca sistemul de educaţie să formeze oameni pregătiţi nu doar pentru piaţa muncii, ci şi pentru participarea culturală (oricum, deocamdată nu-i pregăteşte cum trebuie pentru nimic, s. M.G.)” (p. 87); „... devine aproape nerelevant şi cam desuet ohtatul nostru, al literaţilor, că tot mai puţină lume citeşte şi înţelege Dostoievski... ori Arghezi. Pentru că tot mai puţină lume citeşte şi înţelege orice” (p. 115). Aici am două precizări, în afara cărţii: (1) nu trebuie înţeles că lumea se prosteşte şi nu mai pricepe nimic, lumea se transformă (zise progresistul); (2) dezvoltarea capacităţii de a înţelege texte scrise se face tot prin Dostoievski şi Arghezi, nu prin anunţuri ori etichete, aşa cum braţul se face cu gantera, nu cu sticla de doi litri (zise conservatorul).

Din toată cartea mi se pare că reiese răspunsul la întrebarea „Câte culturi încap într-una singură?”. Multe, oricâte, poate chiar atâtea câţi indivizi stau sub o pălărie culturală. Dacă avem ceva în comun (un ceva care ne dă o identitate de grup), nu trebuie să avem totul în comun. Pentru a fi români (cultural, cum altfel?) nu trebuie să fim omuleţi de aceeaşi talie şi culoare.

PS. Cuvântul „patrioţi” din titlu poate fi citit în mai multe feluri. Chestie de predispoziţie culturală actuală...

*

De ce sunt românii atât de îndârjiţi în neisprăvirile lor culturale? Puteţi să mă înjuraţi, dar luaţi întrebarea în serios, vă rog!

Eu zic că totul vine din istorie şi am putea lungi-o infinit în discuţii. În special din istoria postbelică, de când românii au fost supuşi unui proces de transformare/ uniformizare culturală cu forţa. Sigur, acţiunea nu a reuşit complet, nu s-a creat un „om nou”, dar s-au produs mutaţii care se păstrează după multe decenii şi mi se pare că încă se perpetuează. Ceea ce s-a întâmplat în comunism a uniformizat destul de mult şi a învrăjbit destul de tare.

Pentru primele două decenii se poate vedea cam cum au stat lucrurile dintr-o carte recentă care „fructifică” o teză de doctorat de la Universitatea Naţională de Arte. O recomand şi istoricilor hard. Nu o trataţi de sus, treceţi peste unele naivităţi şi recunoaşteţi că observă lucruri care vouă v-au scăpat, dă idei şi deschide galerii de explorat. Poate pentru că „arta este suficient de flexibilă spre a încăpea în orice pat al lui Procust pe care istoria i-l oferă” (Andrei Sinyavsky, p. 176).

Ideile de bază ale Monicăi Oana Enache sunt că „dinamica tematicii istorice... reprezintă firul roşu al transformărilor ideologico-politice” (p. 119) şi că ea poate fi observată în artele plastice. Vorbim de obicei, globalizant, de realism socialist. Cercetătoarea ne spune că „dacă în materie de estetică realist socialistă fluiditatea teoretică a fost cuvânt de ordine, în privinţa esenţei acesteia lucrurile erau cu mult mai clare” (p. 77). Mult mai clare (nu perfect clare), la fiecare moment dat, dar nu în acelaşi fel clare de-a lungul celor două decenii avute în vedere. Perioada e împărţită în trei etape: una de pregătire – „semnele noii direcţii” (1944-1947), o a doua realism socialist dur (1948-1956) şi, în final, „pseudo-dezgheţul dejist”, (re)naţionalizarea (după 1957 şi, mai clar, după 1959).

Urmărind în principal expoziţiile naţionale, autoarea reuşeşte să scoată la lumină câteva aspecte interesante. În primul rând, arată că oricât de internaţionaliste ar fi fost primele două etape, mai ales a doua, nu s-a renunţat complet la „simbolistica naţională” (p. 199). Apoi, mi se pare că lasă să se vadă destul de bine cât de perverse au fost manevrele de „liberalizare” ale lui Gheorghiu-Dej din ultimii săi ani, când a înlocuit lesa fixă cu una retractabilă. „România nu a realizat saltul cultural reuşit de Polonia în anii destalinizării, prin înlocuirea realismului socialist cu abstracţionismul, dar, în acelaşi timp, nici nu s-a izolat în zona stilistică imobilă a academismului realist socialist, precum au făcut-o RDG sau Bulgaria” (p. 280).

Felul în care s-a schimbat tematica istorică în artă (inclusiv preferinţa pentru o epocă sau alta) e bine ilustrat, dar parcă prea puţin analizat. Rămâne de făcut!

Cu toată „cultura comemorării” (p. 197), „frenezia expoziţiilor omagiale” (p. 198), „mania aniversară” (p. 290), lucrările cu temă istorică au avut mereu o pondere foarte redusă în ansamblul artei de propagandă şi au fost mai puţin numeroase în pictură decât în sculptură (unde erau, de regulă, proiecte de monumente de for public). Cu toate astea, ele au fost foarte vizibile, poate pentru că au fost plasate în spaţii publice sau multiplicate, expuse în instituţii, întreprinderi, tipărite în presă, manuale etc. Au rămas „în mentalul colectiv, ca într-o capsulă temporală a traumei, până astăzi” (p. 201). Şi chiar când imaginile în sine au început să dispară, umbrele lor continuă să acopere destul de largi zone mentale. Până când?

Un alt aspect urmărit este cel al legăturilor artiştilor cu regimul şi al raportării lor la ceea ce făceau. Impresia generală este cea a unui amestec grotesc de convingere, oportunism şi teamă. Una peste alta, dincolo de retorică, parcă se simte o jenă, o reţinere a acestora faţă de ceea ce trebuiau să producă. De exemplu, „se remarcă abordarea tematicii istorice… mai mult de către debutanţi, tineri absolvenţi în căutarea afirmării, astăzi nume fără nicio rezonanţă. Tema istorică impregnată de dogmatismul stilistic şi compoziţional, pronunţat ideologizată, nu va fi niciodată prea atrăgătoare pentru artiştii români, cum nu fusese, din alte considerente, nici în perioada interbelică” (p. 241).

Vedem că nuanţe sunt peste tot. Vedem că e loc de mai multe culturi chiar şi într-o cultură care se vrea monolitică.