Oricât s-ar agita românii în jurul alegerilor, am constant impresia că nu le iau în serios. Chiar când discuţiile trec dincolo de show-ul electoral, mi se pare că atenţia se concentrează pe chestiuni – scuzaţi îndrăzneala! – marginale în mecanica electorală. Nu că nu ar trebui să ne intereseze aspectele organizatorice, dar parcă nu ne uităm deloc la sistem, adică la modul în care se votează şi la modul în care voturile sunt transformate în mandate. Cetăţenii parcă nu se întreabă ce se întâmplă între momentul în care bagă o hârtie într-o cutie şi acela în care în faţa lor apar nişte „reprezentanţi”, aşa cum nu se întreabă ce se întâmplă între întreruptor şi bec. E adevărat că lucrurile nu sunt uşor de înţeles în detaliu, dar, măcar în mare, am putea încerca să (ni) le explicăm. Nu sunt nemulţumit doar de felul în care politicienii şi jurnaliştii pun problema, ci şi de abordările politologilor, juriştilor, istoricilor. Mi se pare că majoritatea doar mângâie subiectul, evită aspectele concrete esenţiale. Prin urmare, lipsesc şi comparaţiile serioase cu alte ţări şi/ sau alte vremuri. Nu ştim cum „alegem”, deci nu ştim dacă e bine cum „alegem” şi nu ne gândim cum altfel am putea „alege”.

Cu un rest de idealism şi bazându-mă pe gustul concetăţenilor pentru centenare, jubilee, pomeniri etc., am sperat că anul 2019, când s-au împlinit 100 de ani de la primele alegeri româneşti prin sufragiu universal (masculin) direct, va aduce şi câteva fărâme de discuţie serioasă despre sistemele electorale. Nici eu nu am făcut mai nimic din ceea ce îmi propusesem pentru 2019, dar nici alţii nu s-au mişcat (mult) mai bine. Nu e nicio consolare. Doar trei cărţi despre alegeri mi-au sărit în ochi.

Recunosc că am palpitat de când am aflat că Ştefan Deaconu şi Marian Enache au publicat o „incursiune în evoluţia sistemelor electorale din România” până când am reuşit să o procur, plătind (cu transport cu tot) de vreo trei ori preţul mediu al unui volum de asemenea dimensiuni. Era un semn rău că a apărut printre cărţile acelea de drept care se produc şi se distribuie ca auxiliarele şcolare şi ca medicamentele, dar, deh, speranţa moare ultima. Am palpitat pentru că ştiam cine sunt autorii. Ştefan Deaconu, profesor de drept constituţional la Universitatea Bucureşti, a fost consilier al preşedintelui care a mânuit cel mai abil dreptul public, în perioada în care sistemul electoral românesc a trecut printr-o transformare ciudată, numită vulgar „votul uninominal”. Marian Enache, actualmente jude la Curtea Constituţională, are o lungă experienţă de parlamentar şi, la începutul anilor ’90, a făcut parte din comitetele şi comiţiile care au trasat cadrul legal-constituţional în care se desfăşoară şi astăzi jocurile politice. Nu mă aşteptam ca vreunul dintre cei doi să „dea ceva din casă”, dar să explice sistematic mecanismele şi să ofere unele indicii privind conceperea lor, da. N-a fost să fie. Au încropit un scurt text, adunând, din surse puţine şi bătute, una-alta despre alegeri de la 1831 până astăzi. Nu au adus nimic nou, s-au mulţumit să rezume varii reglementări, rămânând, de exemplu, sub nivelul contribuţiilor de până acum ale unor Cristian Preda sau Sorin Radu. Patinajul prin istorie nu mă surprinde (am observat de ceva vreme lejeritatea cu care juriştii tratează istoria dreptului), dar mă aşteptam la ceva mai mult pentru zilele noastre. În ciuda multelor titluri promiţătoare, diversele aspecte sunt tratate pe repede înainte, rezumativ-descriptiv; înşiruirea de cifre nu poate ţine loc de analiză. De exemplu, obsedat de întrebarea „de ce aşa şi nu altfel?”, m-am aruncat cu speranţă asupra subcapitolului „Crearea noii legislaţii electorale – opţiunea pentru sistemul reprezentării proporţionale”, care mi-a confirmat că în România postdecembristă s-a optat pentru reprezentarea proporţională, dar nici măcar nu mi-a sugerat că opţiunea ar putea avea vreo raţiune. Chiar şi un subiect mult strigat în ultimii ani, votul prin corespondenţă, e tratat în două sferturi de pagină. Concluziile cărţii sunt într-adevăr surprinzătoare: e nevoie de legislaţie stabilă, clară, coerentă, adoptată în mod transparent. Cu toată grija de a crea impresia de exhaustivitate, studiul abia a reuşit să se lungească pe vreo 70 de pagini A5. Restul de 300 şi ceva sunt anexe, anume texte de acte normative, de la Regulamentele Organice la decretul din 1990. Concurenţă serioasă Internet-ului! Şi uite aşa a mai ieşit o carte!

Am avut noroc cu legea compensaţiei! După ce am dat destul de mulţi bani pe prima carte, pe cea de a doua am primit-o gratis. Auzisem de luni bune că Autoritatea Electorală Permanentă pregăteşte un volum cu ocazia centenarului alegerilor din 1919. Nu aveam aşteptări prea mari după ce văzusem cum arată site-ul centenarului (câteva informaţii generale, câteva documente rudimentar reproduse şi încărcate), totuşi... Când am găsit tomul, teancuri-teancuri pe jos la standul Monitorului Oficial de la Gaudeamus, m-am aşezat pe ciuci şi am început să răsfoiesc. După 10-15 minute, cineva s-a apropiat şi mi-a zis: „Puteţi să-l luaţi, se distribuie gratuit!”. Deci AEP a scos pe bani public un volum luxos (peste 700 de pagini, hârtie bună, copertă tare cu imagine color, supracopertă lucioasă) pe care îl răspândeşte pentru a arăta că are activitate. Dar ce activitate? Cheltuiala merita o soartă mai bună. Volumul reuneşte trei studii (în total, cam 100 de pagini), semnate de Alexandru Radu, Sorin Radu şi Claudia Ursuţiu. Primele două reiau ceea ce autorii lor au spus în lucrări anterioare despre alegerile din 1919. Cel de al treilea, fără să fie lipsit de merite, nu prea are legătură cu subiectul volumului: tratează participarea/ reprezentarea politică a evreilor din România interbelică, iar găselniţa din titlu, „Impactul anului 1919 asupra destinului politic al evreimii române interbelice...”, nu poate acoperi acest fapt. După studii, urmează 500 de pagini de „Dicţionar biografic” al parlamentarilor aleşi în noiembrie 1919 (ar trebui să fie 805, dar recunosc că nu i-am numărat). Nu ştim exact cine a întocmit articolele şi de unde a luat informaţiile. Oricum, a luat la fiecare ce a găsit, de pe unde a găsit (pe alocuri, miroase a Google). Numai că la mulţi nu a găsit nimic, aşa că a scris sec: „A reprezentat Partidul... în Senat [Adunarea deputaţilor].” sau „A reprezentat Partidul... în Senat [Adunarea deputaţilor].” sau „Reprezentant al Partidului..., a deţinut [obţinut] un mandat...”. Iată câte feluri de a pune în propoziţie o căsuţă de tabel, pe care îl găsim reprodus în facsimil mai încolo! La unii dintre aceşti expediaţi (vezi doar cazurile de la Dolj), chiar Google bine strunit ar fi putut da mai mult. Impresionantul volum se încheie cu o impresionantă „bibliografie selectivă” care cuprinde câte în bibliotecă şi în arhivă, dar în care nu au fost selectate lucrări fundamentale pentru temă (unele sunt citate în studiile de la început). Să fie cât mai mare, să fie cât mai strălucitor, să arătăm că facem treabă! Se anunţă un proiect mai amplu, o „Arhivă electorală a României”. Sper să nu fie doar o „începere a lucrărilor” în stil românesc şi sper ca următoarele volume să fie mai puţin glossy şi mai temeinic lucrate. Or fi fost ele alegerile forme fără fond, dar nu înseamnă că şi istoria lor trebuie să fie la fel.

Am lăsat la urmă singura lucrare serioasă, cea coordonată de profesorii Bogdan Murgescu şi Andrei Florin Sora. Aici, discuţia ar putea fi foarte lungă şi întortocheată, plictisindu-i pe cei neiniţiaţi/ nepreocupaţi în mod special de problematicile electorale. Cei doi au reconstituit în detaliu cadrul general al alegerilor din 1919 (context politic, reglementări ş.a.) şi au analizat consecinţele – chiar dacă nu au insistat asupra aspectelor tehnice ale sistemului. Mai mult, au mobilizat un colectiv de peste 30 de cercetători, care au realizat studii de caz pentru 31 din cele 78 de judeţe (circumscripţii electorale) de acum un secol. De aici subtitlul Alegerile parlamentare din 1919 „la firul ierbii”. Textele sunt inegale – principalul motiv fiind, după mine, nivelul diferit de familiarizare al autorilor cu tema –, dar toate urmează/ ating aspectele principale: viaţa politică din judeţ înainte de reforma electorală, competitorii electorali (grupări politice şi candidaţi), campania electorală, rezultatele. Remarc, în ordinea în care apar în volum, capitolele referitoare: Cojocna (Vlad Popovici), Timiş-Torontal (Vasile Docea), Caliacra (Daniel Cain), Dolj (Diana-Mihaela Păunoiu), Iaşi (Ovidiu Buruiană), Ilfov (Cristina Diac), Suceava (Daniel Şandru). Ar fi de dorit, chiar dacă azi mulţi se feresc de istoria locală, ca studiile să fie continuate. E nevoie de istorii electorale judeţene; imaginea generală rămâne incompletă şi înşelătoare fără imagini „de la firul ierbii”. E adevărat, nici acestea nu spun mare lucru dacă sunt rupte din ansamblu. Coordonatorii au intervenit printre studiile de caz cu „bilanţuri parţiale” regionale, absolut necesare în condiţiile în care nu doar contextul era diferit de la o regiune la alta, dar şi sistemul electoral din Vechiul Regat şi Basarabia a fost diferit de cel din Ardeal şi Bucovina.

Pentru istorici, volumul România Mare votează... este important şi prin informaţiile pe care le aduce, şi prin direcţiile de cercetare pe care le deschide. În plus, cu siguranţă reuşeşte mai bine decât lucrarea AEP „să apropie cititorul, votantul din România de astăzi, de atmosfera specifică primelor alegeri parlamentare din România Mare”.