Dacă începeţi să citiţi acest text sperând să aflaţi cine ştie ce picanterii psiho-sociologice sau istorice despre Facebook, opriţi-vă acum! Şi nu mergeţi nici la volumul comentat pentru asta! Sigur că ele există, dar contează cel mai puţin...

De cum am văzut cartea lui Teodor Baconschi am ştiut că, dacă voi scrie despre ea, titlul va fi cel de mai sus. E sugestivă sintagma „Fabrica de narcisism”, dar nu aş fi avut nevoie de ajutor ca să mă prind cam cum stau lucrurile. De ce un conservator ar scrie despre o chestiune de actualitate dacă ea nu l-ar irita, dacă nu ar „simţi-o enorm” şi nu ar „vedea-o monstruos”? Ştiu, ca un conservator ce mă aflu şi eu, cam care sunt nemulţumirile şi temerile oamenilor – nu neapărat (conştient/declarat) conservatori şi nu neapărat cu pretenţii intelectuale – în privinţa noului. Sunt totuşi mereu atent la ele, în căutare de nuanţe.

Titlul e destul de înşelător. Nu e vorba doar despre Facebook, ci despre „revoluţia IT&C” în general şi, de fapt, despre lumea de azi şi... de mâine. Cartea se situează în linia trasată, în mainstream-ul editorial autohton, de Omul recent a lui H.-R. Patapievici (Humanitas, 2001) şi de Sfârşitul Occidentului? a lui Lucian Boia (Humanitas, 2013). Ca şi dl Patapievici, dl Baconschi (se) întreabă „ce se pierde atunci când se câştigă ceva?” (p. 13). La cel dintâi, răspunsul era „ceva superficial se câştigă în timp ce altceva profund se pierde”, cu îndemnul „fiţi moderni, dar nihil sine Deo”. În cazul de faţă, ni se spune că „am dat naştere unei lumi care răstoarnă valorile pentru a le reinventa fără rost” (p. 173). Asemenea dlui Boia, dl Baconschi vede destui „factori de slăbire a identităţii occidentale” (migraţia, armele nucleare, relativizarea valorilor ş.a.) şi propune o strategie salvatoare: „singura cale viabilă MI SE PARE [s. M.G.] a fi legată de reasumarea (da, critică, dar credibilă şi vie) a valorilor trecutului nostru comun” (p. 164), în care creştinismul e... totul. Autorul o spune clar de la început, iar eu o reiau convins: „Pentru Occident, civilizaţia nu poate fi concepută în afara Naraţiunii evanghelice”. Adevărul creştin, chiar dacă nu e „demonstrabil experimental”, e cel „graţie căruia au căpătat corp toate valorile noastre definitorii” (p. 11). A nega asta înseamnă a nega istoria toată, în toate formele în care a fost scrisă. Or, şi aici mă arăt eu conservatorisim, „aiasta nu se poate”. Trecutul ne arată că, oricât ar încerca să o rupă unii cu ea, lumea revine – e adevărat, de multe ori, grav debusolată – la tradiţie. Cum, necum, revine! Am văzut asta şi după experienţele totalitare, darămite acum când atacurile dinspre lumea occidentală la adresa tradiţiei sunt, asemenea valorilor vânturate pe Facebook, „exclusiv retorice” (p. 63). Ştiu că vorbele nu sunt chiar lipsite de forţă, că altfel la început n-ar mai fi fost Cuvântul, că ele modifică, dar acum nu par să distrugă. Parafrazez mahalaua şi zic: „tradiţia nu e moartă, tradiţia se transformă!”. Şi s-a mai transformat de nu ştiu cât ori, fără să fie măcar în pericol de a muri, chiar dacă şi cei care o adorau şi cei care o urau au declarat-o moartă.

Cum să ajungi la astfel de discuţii când e vorba de Facebook? Cum să alături, într-o carte, patristică, Hobbes, Rousseau, Nietzsche ş.a. cu emoticoane, abrevieri, selfie-uri ş.a.? Pare ciudat să le pui unele lângă altele chiar ca să le opui. Şi totuşi există o noimă! Mă bucur că există pentru că ne arată că în mintea noastră e loc pentru toate, oricât ar fi de diferite. Noima stă, după mine, în acel „mi se pare”. Atâta timp cât putem spune „mi se pare”, suntem bine. Dlui Baconschi şi multor altora (câteodată, şi mie) li se pare că transformarea de azi (care e dincolo de orice dubiu şi din care WWW-ul, în general, şi Facebook-ul, în special, fac parte) e cea mai cea din toate timpurile. Cea mai rea: toate relele „sunt PARCĂ [s.M.G.] mai active ca oricând” (p. 142); „accelerararea istoriei a dus la intensificarea viciilor” (p. 143). Dar istoria s-a intensificat continuu şi parcă nu a fost din ce în ce mai rău, oricât s-ar fi lamentat unii în diversele epoci. Dacă ar fi aşa, n-ar avea rost să ni se spună azi că „până la fineţurile metadiscursive” (p. 136) trebuie rezolvată problema „fracturii digitale”, adică trebuie extins accesul la virtual. Repet, de multe ori mi se pare şi mie că lumea (mi) se schimbă într-un mod neplăcut, chiar înspăimântător. Dar atunci mă gândesc că toate noile generaţii din istoria pe care o ştiu cât de cât – de la bonjourişti până la Facebook, via hippie – au fost acuzate de (mai) bătrânii vremurilor lor că duc lumea de râpă. Şi nu au dus-o. De ce să credem că marea cădere se va produce de data asta? Apropo, românii „Generaţiei PRO” nu sunt cei născuţi după 1989, ci adolescenţii anilor ’90. Mi se pare mult prea mult să vorbim despre o „prăpastie” între ei (valabil şi pentru cei mai tineri) şi „trecutul de orice fel” (p. 114). Săriţi binişor de 30 de ani, cei din generaţia PRO sunt oameni ca toţi oamenii (corporatişti, zgârietori la gazetă, faianţari pe cine ştie unde) şi au început şi ei să aibă nemulţumiri legate de „copiii din ziua de azi”, care, la rândul lor – fac pariu! – vor vorbi la fel.

Senzaţia marii căderi există, nu e greu de pus pe piloni intelectuali, dar totuşi nu cred că se va întâmpla. Pot fi de acord că „Revoluţia IT&C are proporţii de epopee”, că ne schimbă „însăşi sintaxa mentală” (p. 76). Dar de ce trebuie să ne fie fixă sintaxa asta? Omul se schimbă permanent. Devine poate altfel de om, dar nu subom, supraom, neom. Nu a trecut multă vreme de când marele Giovanni Sartori, în al său Homo videns (Humanitas, 2005), ne spunea cât de mult şi de rău ne va schimba televiziunea. Azi, copiii dlui Baconschi „nu consumă televiziune – care li se pare un mijloc de comunicare anacronic”. Şi tot ei, iniţiaţi de mici în virtual, sunt lucizi, ştiu că „Pe FB se intră, nu se stă”. Ajuns în acest punct, autorul vorbeşte şi despre „nevroza mea legată de şocul dintre cultura înaltă [...] şi forţa gregară a culturii junk” (p. 116). Nevroză e mult spus... I-aş zice, mai „corect politic”, disconfort mental... Şocuri sunt de când lumea, numai că azi cele două paliere intră tot mai des în contact, graţie „democratizării”. Cei care multă vreme au stat în afara culturii, au acum parte de ceva. Ni se vorbeşte de „apariţia maselor la suprafaţa istoriei” (p. 35). Dincolo de „fineţuri”, cred că întotdeauna cei mai mulţi au fost proşti. Sunt în continuare, dar cred că mai puţin proşti decât înainte, deşi prostia lor e mai vizibilă. Deştepţii sunt tot puţini, dar parcă mai mulţi şi mai... deştepţi.

Şi haideţi să vorbim pe şleau despre Facebook! Eu unul nu am cum să nu fiu de acord cu multe dintre constatările dlui Baconschi. De multe ori, mi se pare chiar că spune truisme – e adevărat, în formulări memorabile. Sigur că marea reţea de socializare e un spaţiu al bârfei, al defulării, al vedetismului de o clipă, al zgomotului haotic, al mistificării prin „make-up digital” (p. 76). Aproape sigur că „în spaţiul eteric al FB, valorile sunt exclusiv retorice” (p. 63), că atitudinile sunt mimate, că „cetăţenia digitală e masturbatorie” (108). Promotorii înţelepciunii facebookiene sunt nişte „Zarathustra de apartament” (p. 97), care au şi ei iluzia autorităţii prin rostirea aiurea. Recunosc că mă număr printre ei şi, din click în click, am aflat că şi dl Baconschi, chiar dacă amândoi suntem mult sub nivelul unor Tony Poptamas, Radu F. Constantinescu ş.a. Bâlciul ăsta e, cu siguranţă, în toate părţile, dar parcă mai îmbâlcit pe aici, că de... „societatea noastră virtuală e oglinda celei reale” (p. 49), al cărei tip uman îl reprezintă „arivistul semi-urbanizat, necioplit şi agresiv” (p. 57), un „precipitat al naţional-comunismului” (p. 57). Că aşa stau lucrurile va recunoaşte însuşi arivistul precipitat, bineînţeles, arătând spre cei din juru-i.

Nu sunt deloc sigur că „nu te poţi îndrăgosti de cineva dacă îl vezi într-un selfie […] pentru că acea imagine sugerează autosuficienţa, închiderea, indisponibilitatea dialogică” (p. 74). Cred că e suficient să luăm în calcul şi „autoironia” pentru a deveni vulnerabili, oricât am fi de mofturoşi altfel. Nu comentez părerile despre „noul Big Brother mondial”: „când accesul la Internet va fi literalmente global, întreaga omenire va trăi «în pielea goală»” (p. 133).

În final, cum să nu fim de acord cu cineva care vorbeşte depre necesitatea educaţiei umaniste? E evident că un om care nu are de-a face cu cărţile „riscă să nu filtreze suficient oferta” (p. 117) de pe Facebook sau din afara lui. Dar ce e nou aici? Să nu ne amăgim că în trecut oamenii citeau şi azi nu o mai fac pentru că se pierd în virtual. Cei mai mulţi nu au citit nici din Erasmus, nici din Pascal, nici din Creangă. Şi cei mai mulţi nici nu o vor face. Mulţi nu au citit niciodată nimic. Azi citesc cartonaşe cu citate din Coelho. Poate totuşi e ceva în plus. Singura mea temere e să nu ajungă să creadă că asta e cultura mare. Aici au intelectualii o treabă. În rest, lumea rămâne lume, elitele rămân elite, iar cu Facebook-ul... rămâne de văzut cum rămâne.