Nu pot începe, doamnelor şi domnilor, cuvântarea mea, – care desigur nu va fi o conferinţă, căci ar încărca prea mult programul, şi cu atât mai puţin nu va fi – sper –o masivă prelegere universitară, – fără ca mai întâi să nu aduc, în numele S.S.R., mulţumiri călduroase şi recunoscătoare elitei intelectuale şi sociale craiovene, pentru că s-a grăbit să ia parte la această serbare, dându-i o strălucire neaşteptată, – cât şi, – în specie, d-lui Oromulu, prefectul judeţului, care a lucrat cu atâta inimă pentru ca să facă din această serbare ocazională, – o înaltă manifestare culturală a Olteniei.

Obişnuiţi cu îndeletniciri mai mult eterate, decât practice, scriitorii nu pot să nu se simtă măguliţi ori de câte ori lucrările lor, – fructul atâtor osteneli nebănuite şi în aparenţă inutile – ori de câte ori caldele produse ale imaginăriei lor pot atrage luarea aminte a oamenilor distinşi prin averea, prin cultura şi prin poziţia lor socială, şi le pot procura în acelaşi timp, un moment măcar, o parte din marea mulţumire pe care ei înşişi au simţit-o, când au izbutit să le întrupeze şi să le dea viaţă. Mândria care îi însufleţeşte, în asemenea prilejuri, e legitimă. Ea se întemeiază pe simţământul viu că sufletul lor, pe care l-au frământat, l-au limpezit şi l-au prins în cuvintele într-aripate de avânt, luminate de imagini, încălzite de simţire ale operei literare, – că sufletul lor cristalizat în haina vrăjită a formei vorbite, – a avut puterea să atingă, să pătrundă, să mişte sufletele cele mai de seamă, făcându-le să vibreze de înalta şi neasemănata încântare a frumuseţii ideale. Oricât de slabi, oricât de lipsiţi de bunurile ce dau strălucire şi slavă pe această lume, oricât de neînsemnaţi ar fi în vârtejul vieţii sociale, ei se simt în acele momente, deopotrivă cu sufletele cele mai puternice şi mai alese pe care le-au stăpânit o clipă, – şi dobândesc încredinţarea că activitatea lor nu mai e de prisos în viaţa unui popor, dar e absolut necesară pentru ca să-i dea o strălucire, o putere şi o conştiinţă de sine, pe care, altfel, n-ar avea de unde să le dobândească.

Se înţelege dar, doamnelor şi domnilor, temeiul mulţumirilor calde de recunoştinţă ce scriitorii români prin glasul meu ţin să vă aducă. Dar la temeiul general, în prilejul de faţă, se mai adaugă unul special. Prezenţa la această serbare dă mărturisire nu numai pentru preţul pe care-l puneţi în genere pe manifestările literare; prezenţa dv. este în acelaşi timp un omagiu pe care, împreună cu noi, îl aduceţi unui scriitor, care, deşi mort de aproape 20 de ani şi deşi neavând faima marilor scriitori consacraţi, continuă totuşi prin operele lui simple, limpezi şi sincere, cât şi prin viaţa sa nefericită, care la o sensibilitate prea vie 1-a osândit, să trăiască în amintirea multora dintre noi. Acest omagiu venind din partea unei Societăţi care a priit mai mult manifestărilor energiei, decât ale sensibilităţii, este cu atât mai preţios pentru noi cu cât vedem întrânsul statornicirea din ce în ce mai sigură în acest oraş a unor atmosfere sufleteşti, în care manifestările libere ale sufletului omenesc, – literatura şi arta,– să se poată dezvolta cu aceeaşi vigoare, cu care s-au putut dezvolta alte manifestări vrednice de admiraţie ale vieţii noastre naţional-româneşti.

Oltenia, într-adevăr, – şi o putem spune cu inima deschisă şi dintr-un anumit punct de vedere, o putem spune cu toată mândria pentru acest binecuvântat pământ al românismului,– Oltenia n-a fost până acum pământul pe care să se fi putut dezvolta în special rafinăria sensibilităţii sufletului românesc. În privinţa aceasta a rămas mult în urma Moldovei, care ne-a dat atâţia scriitori şi poeţi. N-avem decât dintre cei mai vechi, să amintim numele lui Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Alecsandri, Russo; dintre cei mai noi,să ne gândim la un Eminescu, Creangă, Vlahuţă, Gane, Duiliu Zamfirescu, P. Carp, fără să uităm eflorescenţa literaturii celei mai tinere unde ne întâmpină cu simpatie numele mai mult sau mai puţin cunoscute, dar toate, fiecare în felul lor, merituoase, – ale lui Nicolae Iorga, Anghel, Densusianu, Gârleanu, Sadoveanu, Hogaş, Pătrăşcanu, Corneliu Moldoveanu, Lovinescu, Dragoslav, Sorbul şi al atâtor altora. Oltenia iarăşi n-a fost până acum pământul în care să se fi desăvârşit nici rafineria inteligenţei politice şi oratorice, căci, în afară de Vasile Lascăr, Oltenia e departe să fi avut figuri ca ale lui Brătianu, Barbu Catargiu, Take Ionescu, Delavrancea, Marghiloman, Filipescu, Djuvara, toţi fii ai Munteniei, nici rafineria inteligenţei literare, fie ea entuziastă şi biciuitoare ca a lui Gr. Alexandrescu, fie majestoasă, bogată şi sfădoasă ca a unui Odobescu, pătrunzătoare, incisivă şi absolut stăpână pe sine, ca a unui Caragiale, fie că se cuvine să pomenim astăzi şi aici de ultimul mare doliu al literelor române, puternică şi plină de-un avânt ca a unui Cerna, – toţi reprezentanţi ai pământului românesc dintre Olt şi Marea Neagră.

Oltenia, cu pământul ei bogat şi plin de putere, n-a rămas totuşi în urma Moldovei şi Munteniei, în ceea ce priveşte dezvoltarea sufletului românesc. Oltenia îşi are în adevăr locul pe care s-a dezvoltat cea mai solidă dintre puterile acestui suflet românesc, putere care face temeinicia sigură şi neînfrântă a unui neam: voinţa, energia, sub toate formele ei. Oltenia a fost, rând pe rând, pământul energiei războinice, şi-a găsit consacrarea în independenţa relativă de care s-a bucurat totdeauna acest colţ de ţară, iar eflorescenţa, în faptele unui Mihaiu cel mare, banul Craiovei; a energiei revoltate şi reformatoare a unui Domn Tudor; sau chiar a lui lancu Jianu; a energiei dominatoare a Basarabilor, Bibeştilor şi Ştirbeilor; a energiei administrative a unui Chiţu, Stolojan, Lascăr sau Romanescu; a energiei naţionale atât de discretă şi totuşi atât de puternică şi folositoare, a unui Eugen Carada, – şi în fine a energiei practice şi gospodăreşti a atâtor şi atâtor neamuri olteneşti, mai vechi, şi româneşti, mai noi, care atât în vremuri, cât şi acum au fost şi sunt garanţia cea mai puternică a existenţei noastre ca neam românesc de sine stătător, atât faţă de duşmanii din afară, cât şi faţă de cei dinăuntru. Într-un asemenea pământ al voiniciei, al independenţei, al simţului de guvernare şi al legii şi ordinei gospodăreşti, manifestările plăpânde şi aeriane ale literaturii nu pot găsi o hrană destul de priincioasă, decât după ce statornicirea reală care ia o parte din grijile imediate ale vieţii, va fi dăinuit mai multă vreme. Până atunci, şi acest atunci îl pot socoti ca acum, aceste manifestări ale spiritului omenesc îmi apare, în acest sol bogat, ca nişte singuratice flori de câmp care au răsărit şi au încercat să crească într-o puternică şi bogată holdă de grâu: strălucesc câteva printre spicele grase în bob, dar curând sunt copleşite şi înecate de valul mănos. Desigur acestor flori le-ar fi priit mult mai bine pe răzorul ţarinei, dacă arătura, chibzuindu-şi câştigul, şi-ar preţui răzorul. Unele manifestări literare olteneşti şi în special cele craiovene îmi dau dovada că literatura de astăzi, cu cât e mai bogată, cu atât respectă răzorul pe care încep să crească aceste podoabe, în aparenţă inutile, ale spiritului românesc. Dăinuirea timp de mai bine de şapte ani a unei reviste ca „Ramuri” în Craiova; consacrarea, prin reprezentaţie teatrală a câtorva opere dramatice româneşti, ca „Pleacă berzele...” a poetului Minulescu şi ca „Săracul Popa...“ a dramaturgului Mihail Sorbul, izgonite de priceperea literară a Bucureştilor – fără să mai vorbesc de manifestarea culturală de astă seară, grăiesc în destul în favoarea convingerii mele. Am speranţa că, cu timpul, din Oltenia va ieşi, în viitorul apropiat, poetul care să întrupeze toată vigoarea, – vigoarea bogăţiei acestui sol – sufletul românesc în ce are el mai puternic, mai înalt, mai sănătos şi mai specific al nostru. Cu cât va fi răsărind mai greu din acest pământ, cu atât va trebui să fie mai puternic, şi mai mare!

Dar, în speranţa viitorului, nu trebuie să uităm trecutul, şi cu atât mai puţin prezentul. Oltenia şi în specie Craiova a fost patria bună sau adoptivă, mai mult sau mai puţin temporară, a unora dintre cei mai însemnaţi scriitori ai noştri. În Craiova s-a născut – dar nici n-a copilărit şi mai puţin a trăit într-însul – cel mai marc critic al nostru, strălucitul orator şi om politic, Titu Maiorescu, actualul preşedinte al Consiliului, ca fiu al lui Ion Maiorescu, marele profesor şi luptător Patriot, al cărui monument împodobeşte un colţ al măreţului parc Bibescu.