Poeme

Viziune

Lapte de mamă, lapte dulce,
lapte sfânt.
Au crăpat ţâţele femeilor,
ale tuturor femeilor de pe pământ.
Stau până la gât în lapte,
la fel ca soarele de iarnă, în zăpadă,
la fel ca măcelarii, pe lumea cealaltă,
în sânge de viţel, în sânge de taur,
în sânge de vacă.
Spumă de lapte
şi rotitoare dulbine.
Este la fel ca în repetatul coşmar
al celor înţărcaţi  doar de câteva zile.
Încerc să fac pluta ca un copil şi nu pot,
aş vrea să am aripi şi nu se mai poate
şi picură lapte, şi picură lapte
până şi din ţâţele de piatră
ale frumoasei femei a lui Lot.
Un coşmar? O farsă? O iluminare
al cărei tâlc îşi are cuibul într-un mit?
Au crăpat ţâţele femeilor,
ale tuturor femeilor de pe pământ.
Spumă de lapte, de lapte de femeie
şi rotitoarele dulbine.
Dacă ar mai fi şi mama, tânără,
ar trece laptele peste mine.

Ferestrele  cuiburilor

Mi-e milă de caii urâţi ai ţiganilor din Strehaia
şi de numele negre – împletite din păr negru – ale lucrurilor
,, jerbe de lumini la ferestrele cuiburilor ” : o nouă dimineaţă,
într-un vagon oprit într-o gară pe o linie moartă sforăie luna.

Mi-e milă, în acelaşi timp, de femeile tinere
ale căror trupuri, învinuite de păcate străvechi,
au fost duse de bărbaţi, azi-noapte, în paturi, din nou,
cum trunchiurile decojite ale copacilor la joagăr. 

Încep să se joace tramvaiele de-a prinselea prin oraşe,
Pe rafturile din bucătării – vechi cercuri de grăsime,
Îşi ţine şapca-n mână – plopul – cum într-un altar,
Rufe – atât de fără griji – întinse la uscat pe sârme.

Şi iarăşi am visat aceeaşi căruţă bizară
trasă, pe la porţi, de o pisică neagră şi-un câine,
(iar în locul surugiului: un şoricel mustăcios)
şi un adânc de apă limpede şi lină
cu peşti întregi pe nişte tăvi – enorme – de inox.

În fiecare dimineaţă soarele, în fiecare dimineaţă soarele
este ochiul de calcan al tuturor munţilor.
Soarele! Soarele!
O nouă dimineaţă
Ridicată, în grabă, de propria sa poezie, la absolutul păsărilor.

Cireşe de mai

O dată la zece ani sunt dezgropaţi morţi
 să mai asculte şi ei cucul, pitpalacii, cârsteiul.
Se află de faţă preotul – în odăjdii,
primarul care supraveghează totul din clopotniţă
şi poliţaiul mâncând din caschetă cireşe de mai.
În ziua următoare are loc o petrecere
cu măşti de animale sălbatice şi dansuri licenţioase
în jurul întunericului atârnat, ritualic, în cîrlige, la soare;
o petrecere ce ţine până tîrziu, spre chindie,
cînd oamenii se întorc, osteniţi, la grijile lor zilnice.
Mai multe nu ştiu, pentru că, de fiecare dată,
în timpul acestei sărbători, eu mă fac tot mai mic
şi trebuie să stau acasă unde curcanii meditează
cu paşi melancolici – şi vinete mărgele la gît – în ograda
 pentru păsări. Chiar aşa: mă fac din nou mic
şi, vreme de câteva zile, la fel ca în adevărata copilărie,
mă ţin de fusta infinită a mamei, seară de seară,
temându-mă să nu cumva
să mă răpească şi pe mine soarele când o ia, ostenit,
în direcţia beznelor  – nişte bezne concentrice –  din lumea
celor dezgropaţi, vai lor, doar o singură dată la zece ani,
iar printre ei, din păcate, şi mama.