În 2011, adică după aproape un deceniu, Paul Vincius a publicat la Editura ,,Tracus Arte’’ volumul de versuri intitulat Liniştea de dinaintea liniştii. Cartea este structurată în şapte cicluri (,,vizuina incertă’’, ,,ninalbertanina’’, ,,despre tu’’, ,, semne de carte’’, ,,semne de pământ’’, văraiul – în şapte tablouri sepia’’şi ,,insaţiabil instant instabil’’) la care se adaugă poemul cu statut de epilog: ,,mi-am dorit să rostesc un poem/ pentru surzi/.şi l-am rostit’’.

Adept al poeziei directe, în care se renunţă la orice cifru în favoarea unei totale transparenţe a mesajului, Paul Vinicius propune, în această carte, o viziune ,,realistă’’ despre infernul existenţei, o viziune dependentă, în aspectul ei oscilant, de revolta cu semnificaţii variate şi de scepticismul trăit sub presiunea prezentului cenuşiu, chiar mizerabil, şi a existenţei contrariate de o enigmatică ostilitate.

În amarele sale confesiuni, elementul autobiografic este nucleul unor scenarii ţesute în mai multe registre , ce ţin de eşecul existenţial, de inadecvarea la o lume în care subiectul liric se simte derutat de regulile ei absurde şi care nu pot fi învinse decât prin eschive – unele dintre ele, clovneşti - menite să înceţoşeze, atât cât se poate, evidenţa lor negativă.

Aflat mereu în căutarea liniştii de dinainte de ,,linişte’’, poetul trăieşte o continuă stare de combustie lăuntrică, o continuă polemică cu sine, pe care o îndură sub diferite măşti: masca tragică, masca autoironiei (,,păi/când m-aţi văzut pe mine/cărându-mi în spinare sistemul nervos/ca pe un beţivan de frunte/al urbei/nereuşind să-mi nimeresc/casa?// ruşine
să-mi fie.’’p. 20), masca omului revoltat (,,şi uite de ce nu mă mai liniştesc şi eu/şi de ce/lucrurile merg prost/interminabil şi prost/peste poate/pe aici/ prin viaţă’’; p.16), masca sarcasmului (,,dar hai să dăm o turnură/un picuţ mai veselă/ existenţei mele de rahat;// la aproape 54 de ani/a fost musai/să bag puţintel aspiratorul/prin propria-mi viaţă.//Am găsit acolo/(în sacul cu murdării)/nenumărate statui ale lenii/prieteni cam şifonaţi/şi femei penticostalo-fatale/care ar fi trebuit de mult cârpiţi.// Am găsit acolo/lucruri care de care mai scandaloase/şi un aer cam prea vesel/pentru situaţia de fapt - 38) sau aceea a omului ce percepe realitatea cu silă şi dezgust:,,eu am zis numai/că nu-mi place unsoarea acestei dimineţi/untura acestor ziare/grăsimile acestor proşti/burţile acestor miniştri/(…)/şi tot aşa mai departe/până la toată grăsimea grăsimilor grăsimii/unei ţări trândave/şi năpădită de grăsime/(…)/ şi/în definitiv/toată grăsimea/ care mi s-a depus pe creier –/ începând de la născare’’… [fragmente din ,,Discurs împotriva împrejurul şi dedesubtul acestei pete pe creier (cântec patriotic )].

Iubita (iubirea), motanul (ajuns la ,,conceptul de motan’’), boema, speranţa în norocul de peste noapte la loto şi care, irealizabilă, nu este decât o aluzie la ,,trancendenţa goală’’ (,,m-am trezit într-o dimineaţă cu ideea clară/ că dumnezeu este 6 din 49’’ , p. 67) sunt pretexte ce asigură configurarea unui (anti)lirism centrat pe ideea damnării la solitudine (o solitudine bacoviană), la sărăcie, la o existenţă erodată de mărcile decadenţei. O existenţă caracterizată prin inaptitudinea subiectului de a fi apolinic, de a ignora aşadar, universalul ,,principiu negru’’: ,,întuneric întuneric întuneric/întuneric ca în cur/deasupra cimitirului numai/acelaşi soare continuu –/drapel între cei morţi’’ (p.57). Starea deceptivă – o stare predominantă - induce desacralizarea (minimalizarea) unor teme literare ,,mari’’, desolemnizarea viziunii poetice şi a limbajului, fiind preferată tranzitivitatea celui colocvial, colorat din loc loc în loc cu expresii şi cuvinte din sfera manifestărilor verbale de tip licenţios ale revoltei.: ,,futu-mă-n cur/de prostu’ patriei!’’(p. 37), ,,să minţi să fuţi să mori –/ ca în celine – /cam asta ne-a mai rămas’’(p. 57).

Însuşi refugiul în dragoste este valorificat liric în spirit minimalist. Subminarea ,,geodumitresciană’’ a convenţiilor specifice elanurilor amoroase grave implică proiectarea lor în derizoriu, sub semnul ironiei şi al voluptăţilor trăite în latura lor antiidilică (vezi, de pildă, poezia intitulată ,,refuz să îţi privesc chiloţii fluturând la fereastră’’, p.40).

În viziunea lui Paul Vinicius, boema (,,cruntă mai e băutura/dar nici eu nu-s mai blând’’; p. 84) este o formă de adaptare la răul socio-existenţial, o metodă de anihilare a agresivităţilor venite din partea lumii şi a destinului, chiar dacă întoarcerea acasă, în stare de ebrietate, echivalează cu o adevărată ,,probă a labirintului’’, ca în această poezie extraordinară - o poezie autoironică şi, totodată, tragică în substanţa ei: ,,ei/şi când mă întorc eu la locul/căruia alţii/îndeobşte/ îi zic acasă/noaptea s-a lăsat de mult/şi începe lupta cu scara.//Este o scară întortocheată/în spirală/soră cu întunericul/şi cu alcoolul din venele mele/care tot fugind încolo şi încoace/mă dezechilibrează.//nu-i deloc uşor să cobori/cu tot cu scară/de la etajul şapte la etajul cinci/frate cu întunericul/şi cu alcoolul din venele tale/care aleargă/tot aleargă/îmbătat cu sânge/încolo şi încoace/prin corpul tău găurit şi aproape străin/ca o fabrică de primejdii.//desi nu este cazul/reprezentarea mea despre rai/este/o cîmpie-ntinsă/plină cu mese/cu scaune/lipsită în totalitate de denivelări/şi/din loc în loc/câte o crâşmă’’ (,,Istoria unei vânătăi recente’’).

Când rezistenţa interioară scade prea mult, singura soluţie existenţială rămâne utopica recluziune într-un spaţiu protector: pântecul iubitei (,,ca să nu dispar într-o bună zi/definitiv/în ea/ca şi cum ar fi luat un hap/şi cu asta/ basta!/răceala.’’, p. 17), tramvaiul din depou, avionul avariat… sau trupul mamei ce nu se mai poate trezi : ,,deja am văzut mult mai prea multe, acum aş vrea să dorm./aş vrea să dorm neântrecut de nimeni./aş vrea să dorm într-o femeie cu pistrui, într-un cantonier părăsit de toamnă,/ într-un tramvai rămas definitiv în depou, într-o singurătate cu două capete,/într-un avion cu o singură aripă, într-o butelie de aragaz./aş vrea să dorm departe de bau-bau./aş vrea să dorm învelit în mine ca într-o bombă atomică/de care nimeni să cuteze a se apropia./aş vrea să dorm într-o mamă cruţătoare care să nu trebuiască/să se trezească vreodată pentru a prepara omleta cu brânză,/omleta cu ceapă, omleta cu şuncă, omleta cu moarte./aş vrea să dorm într-o mamă cinstită şi curajoasă.//aş vrea/pur şi simplu/să dorm ’’ (fragmente din ,,cui n-o să-i convină să se arunce din mers – eu am pornit’’ – o altă poezie extraordinară ! ).Nostalgia stării de fetus şi nevoia de somn denotă, în împletirea lor, o stare de oboseală existenţială (,,din mine/ numai oboseala/mai poate fi clonată.//numai ea mişcă/ se hlizeşte/ face tumbe/ dă cu pumnul în masă.//numai după ea s-ar mai putea face film/numai ea plezneşte de sănătate/numai ea s-ar mai putea înmulţi/ cu o vreo femeie/ la fel de neruşinată’’p. 82) şi, pe de altă parte, afirmă dorinţa rupturii salvatoare de anxietatea de care este cotropită conştiinţa ,,atât de sofisticată’’a omului problematic: ,,am fost nişte oameni păguboşi/dar cu un sistem nervos/al naibii de sofisticat’’ (p.7).

Câteva jocuri de cuvinte (,, binie-binie!- mă tot sucea/ toartă cu toartă/ inimă în sare/infim sânge-n alcool/ suciul de arad;’’ p.117) şi anumite structuri supraraliste (,,într-un local de poştă/cu poştăriţe atârnând de pixuri/şi telefoniste largi în amigdale/şi-n care mă apuc să citesc/sârguincios/întreaga biblie alo-fonică-/de la a la zed –/fiindcă asta mă linişteşte şi/şi nu-mi dă dependenţă’’ (p. 19); ,, iar eu/ care speram să rup un raft de bibliotecă/cu manuscrisele mele/şi să îmi beau liniştit/o pensie liniştită/într-o vioară/cu fereastra/spre inimă’’; p. 36, s.n.) învioreză atmosfera din care nu lipseşte, între altele, spaima de avertismentele sfârşitului, precum în poeziile ,,negru umed’’, ,,voyage au bout de la nuit’’, ,,azi ieri alaltăieri’’, ,,un poem aproape punct’’, ,,uşa camera somnul’’sau în aceste versuri: ,,o/mamă/umple-ţi din nou ţâţele cu lapte;/fiul tău beţiv/se pregăteşte să vină la tine’’ (p.78)

Îndiguit cu atenţie, discursul se derulează cu precizie, sub semnul simplităţii calculate şi al echilibrului între sinceritatea lirică şi artificiile menite să faciliteze orchestrarea ,,jocului’’ cu stările de spirit adesea contradictorii şi, respectiv, între noutatea mesajului şi a propriei sensibilităţi şi ecourile lirice asumate cu profesionalism, din poezia lui Bacovia, cea a lui Dimitrie Stelaru, Geo Dumitrescu sau cea a lui Geo Bogza, din perioada Ioanei Maria şi a Fecioarei galbene şi aceea, târzie, ,,de Albatros’’: ,,ninalbertanina- îmi spuneam/iar străzile erau reci/şi mişcările mele/tot mai dezordonate/ca ale unui înotător rătăcit ’’ ( p.21); ,,acum vreo zece/douăzeci/treizeci de ani/luam eu viaţa în mîini/şi zdronc!/ cu ea de pământ/şi uite/că nu s-a spart.// acum o port cu mare/cu foarte mare/ grijă/ca pe o mireasă şubredă/şi uite/că tot curge nisip din ea.// oh/ mare e puterea ta/ vrabie// salcâmule// cârtiţo’’. ( p. 69).

Între aspectele ce impresionează în această carte, se află, pe lângă măiestria propriu-zisă, trăirea autentică – la cea mai înaltă tensiune – a poeziei şi fuziunea exemplară dintre viaţă şi destinul poetic.