Sub titlul Negru pe negru, Aurel Pantea a reunit, în 2009 (Editura Limes), volumele Negru pe negru din 1993 (Editura Arhipelag, Târgu Mureş) şi Negru pe negru. Alt poem (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2005). Tematic, cele două volume se aseamănă între ele ca două picături de apă. Adept al „lirismului negru”, în descendenţa lui Baudelaire, de pildă, şi chiar şi a expresionistului Georg Trakl, Aurel Pantea a renunţat treptat la ironia şi la „severitatea” atitudinală din volumele de început, în favoarea unei perspective tot mai întunecate asupra existenţei. De oriunde se pot culege versuri – precum cele de mai jos – a căror substanţă negativă participă, de la prima poezie la ultima, la crearea unei atmosfere sumbre ce implică actul de a supune realitatea unor felurite procedee de urâţire: „subsolurile închise ale vârstei” (p. 51), „camera obscură” (p. 58), „arta de a-mi suporta spasmele” (p. 60), „există multe zone de întuneric/ în noi” (p. 60), „un comportament neexersat în ale groazei încearcă/ lucrurile” (p. 67), „o rază negră până în inima lui Crist” (p. 67), „icnetul negru al naturii” (p. 73), „ora cu gingie de ştiucă” (p. 76), „negrele podele ale retoricii” (p. 77), „steaua moartă” („La capătul îndepărtat/ al pâlniei steaua moartă, gaura/ neagră ce suge neobosită”, p. 110), moartea „are verbul în care toate sensurile sunt negre, cu el ne iubeşte” (p. 134), „ies morţii şi îţi cer găzduire” (p. 167), „primăvara neagră” (p. 111), „morţii jilavi vorbesc prin vocea iubitei mele” (p. 167) etc. În acelaşi registru lexical prezidat de demonul anxietăţii se înscriu şi cuvintele „bestie”, „frică”, „spasm”, „timp”, „găuri”, „groapă”, „halcă”, „gheare”, „mormânt”, „crevase”, „greaţă”, „urlet”, „înnegrire”, „antropofagă” „stupoare”, „indiferenţă” şi, respectiv, denumirile unor „personaje” abstracte: „obsedatul rapace”, „asasinul”, „tăcerea feroce”, „salvatorul”, „faţa răbdătoare”, „martorul”... Astfel de „elemente” susţin o imagistică nocturnă, ce aminteşte, în lirica noastră, de poeziile saturniene ale lui Philippide şi, la rigoare, de viziunile eminesciene revelatorii în ceea ce priveşte structura recesivă a lumii („Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric”, „Căci vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi”, „Viaţa e germenul morţii – moartea e germenul vieţii”).

O asemenea imagistică ilustrează negativitatea ce caracterizează, în fond, „lumea lui nu” – cum numeşte Aurel Pantea realitatea obiectivă, marcat de barocul complex al Casandrei. Asumându-şi ingratul rol de a releva, cu o luciditate necruţătoare, sensul negru al realului, el face din „nu” un adevărat personaj ce întruchipează sâmburele rău – şi iraţional – din inima lumii sau, altfel spus, factorul cu acţiune potrivnică existenţei, principiul de care depinde dualitatea ei. În acest sens poetul vorbeşte despre „lumea lui nu” (p. 91), despre „muncile lui nu” ori despre „glasul lui nu”. La pagina 74, se află aceste versuri: „De la un anumit nivel/ ţi se urlă în faţă un nu”, iar la pagina următoare: „fiecare trăire este o burtă/ pentru o mulţime de nu”. Sau: „el are în burtă placenta cu puii lui nu” (p. 106) .

Reprezentative, atât pentru ideatica textelor din prima parte a cărţii, cât şi pentru modernitatea scriiturii lui Aurel Pantea, sunt următoarele două poeme învecinate: „Că, în sfârşit, trăiesc acvatic, în pulsaţiile/ salivei, ale sângelui, ale sudorii, ale umorilor,/ că străbat lumea trupului pregătit/ pentru stupoare şi indiferenţă,/ că întâlnesc puncte fixe şi vârtejuri,/ morţi şi găuri ale evadaţilor,/ că nimic din corpul meu nu este în măsură/ să-şi aproprieze eul,/ că acesta e doar o sumă de intenţii,/ iradiaţie nescontată a umezelii,/ că exprimă o mecanică imemorială,/ că trupul trăieşte un neînţeles prizonierat,/ că din el privesc afară numai sclavi/ că vorbirea mea e confluenţa unor glasuri oarbe” (p. 32) şi următorul: „Am o seară esenţială, din orice punct/ aud carcera unui glas în cârca lucrurilor/ epuizate,/ o babilonie de voci în mari odăi cu emoţii,/ orizontul meu acum poate fi un braţ la capătul căruia cineva/ pecuieşte priviri/ şi obiectele moarte fac eforturi pentru ochi,/ e bine şi cald,/ ventuzele, ghearele, fălcile/ stau destinse,/ cine va scăpa când vor începe lucrul,/ va deschide uşi scârţâitoare/ spre o lume stricată,/ cum se vede totul,/ chiar şi strigătul luminii în gura lui nu” (p. 33, s.n.).

Anxietatea, ca temă a liricii lui Aurel Pantea, este rodul lucidităţii demonice, scormonitoare, antiapolinice, în faţa precarităţii existenţei umane, şi al curajului de a da în vileag, fără ocolişuri, logica vicleană a realului. În acest scop, sunt eludate, din capul locului, valenţele emoţionale ale resemnării şi ale frisonului metafizic. Predispoziţia şi ideatica barocă se concretizează, aşadar, într-o atitudine auctorială de factură manieristă, ce implică o distanţare metodică de temele abordate, o problematizare „la rece” a condiţiei umane şi o preferinţă specială pentru abstractizări şi pentru realizarea unor viziuni complicate, dificile, minuţios elaborate sau pentru manipularea ingenioasă a unor concepte, într-o cheie ce face dovada rafinamentului stilistic al autorului: „Fizica intelectului şi fiziologia realului/ intersectate/ produc zone de transparenţă totală,/ pe-acolo vine Monsieur Teste” (p. 89); „Care să fie forma celei mai pure negaţii –/ e doar o întrebare ce taie/ un ţesut viu.Acesta nu crede/ că e într-adevăr tăiat şi, cu lumina din el/ sfâşiată, puţin însângerat,/ se contractă şi se pune pe pază” (p. 88); „ca timpul îngrozit de trezirea ideii/ eternităţii prin coridoare cu oglinzi/ ce se apropie drăgăstoase şi-şi sărută/ una alteia luciul” (p. 37); „Dacă mi-aş pune instinctele// pe o creangă verde şi ea s-ar carboniza,// aş fi silit să constat o expansiune// a ceea ce nu vreau neapărat să ştiu// că sunt. Dacă mi-aş pune instinctele/ pe o creangă carbonizată şi ea ar înverzi, înflori,/ asta înseamnă o înţelegere între automatul din mine/ şi un altfel de inconştienţă,/ în faţa căreia raţiunea pură şi raţiunea practică/ stau şi se socotesc” (p. 129).

În poemele din cel de al doilea „ciclu”, poetul renunţă în mare parte la tehnica fragmentării discursului: un discurs ale cărui cuvinte trebuie să suporte presiunea concepţiilor de care depinde mesajul. De data aceasta, poemul „curge” impetuos, absoarbe fără nicio precauţie cuvinte şi lasă impresia, în derularea sa, de spontană alcătuire: „Hăituitul din noaptea glandelor, obsedatul rapace,/ el face din orice lucru o cumplită noapte de dragoste,/ pentru el timpul este o femeie, feminitatea cu toate senzaţiile/ şiroind, incendiatoarea, magna mater, sfârtecăcoarea,/ cerându-şi dările, silueşte-o, sfârtec-o, pe pielea ei au stat/ amanţi bătrâni, din porii ei se revarsă senectutea, albi oxizi/ îi mănâncă trupul, momentul ei de graţie procrează/ asasinul, crapă-i instinctele, magna mater, prostituata – cu/ regii, cu sclavii, cu trecătorii marea ofertă a desfrânării,/ pielea ei au mângâiat-o amanţii, surâsurile ei provoacă/ erecţiile, consumaţi-vă, posedaţi-o, momentul ei de graţie/ procreează asasinul, hăituitul din noaptea glandelor,/ ascultând muzică şi rugându-se, victima îngrozită,/ mângâindu-i pielea, înnebunind, consumaţi-vă// consumaţi-vă” (p. 130). În viziunea poetului, timpul e o femeie – o Magna Mater – ce procrează „asasinul”, în sacra şi orgiastica ei prostituare, pe a cărei durată se manifestă în ipostaza ei nimicitoare (Durga). Relaţia iubire-moarte sau lumină-femeie-moarte şi perspectiva potrivit căreia femeia dă şi viaţă, şi moarte sunt corporalizate liric şi în alte fragmente în care „limbajul se întâlneşte cu sine şi înnebuneşte” (p. 185). În aceeaşi manieră este conceput şi poemul de la pagina 150, un poem pe tema „tăcerii feroce”, mamă vitregă a limbajului, şi care, în dubla ipostază – de „eliminatoarea” şi, respectiv, de „salvatoarea” – se află la capătul vieţii, când, murind, „devenim asintactici”. În alte texte, discontinuităţile beneficiază de susţinerea unui subţire fir epic (vezi poemele antologice de la paginile 118, 127, 136, 150, 155 ş.a.).

În ansamblu, volumul Negru pe negru din 2009 rămâne, atât prin mesaj, cât şi prin performanţele ce ţin de organizarea scriiturii, unul dintre cele mai de seamă apariţii editoriale în poezia contemporană.