(De la literatură la politică şi înapoi)

Intram în articolul trecut pe tărâmuri de-a dreptul utopice, când presupuneam cât de benefic ar fi pentru România efortul lăudabil din partea majorităţii cunoscătorilor de carte de a citi măcar zece pagini pe zi.

Să ne gândim însă la ce urmări are această consecvenţă de a mărşălui în chip de cvasi-analfabeţi în coada Europei pentru literatură şi, în general, pentru lumea literară românească.

Urmările acestea sunt mai totdeauna ignorate când se abordează cu prudenţă condiţia marginală a literaturii române, injustiţia suferită de cei mai proeminenţi scriitori români, necunoscuţi peste graniţă şi care nu devin decât rar candidaţi cu şanse la mari premii internaţionale, şi mai niciodată la mult râvnitul şi obsedantul premiu Nobel.

Se incriminează politicile ineficiente de promovare a literaturii naţionale în străinătate, maşinaţiunile de culise, se critică favoritismele şi blocajele din trecut, se vorbeşte despre dificultăţi de traducere, despre nepăsarea şi aroganţa elitistă a culturilor majore etc. Toate acestea pot fi, şi desigur sunt, cel puţin parţial, adevărate, dar se trece cu vederea o realitate mult mai elementară şi mai importantă în consecinţe. Cu aproape trei sferturi din populaţia adultă activă care nu deschide nici măcar o carte pe an, societatea românească este pur şi simplu incapabilă să trezească interesul ori măcar curiozitatea străinilor pentru literatura ei. Şi, încă şi mai trist, nu poate asigura nici supravieţuirea decentă a profesiei de scriitor. Dar ăsta e deja alt subiect.

Când o carte de literatură scrisă de un autor român este considerată în România a fi de succes dacă se vând din ea două mii de exemplare în doi ani, într-un bazin de cititori potenţiali desprinşi dintr-o populaţie de circa 19 milioane de locuitori, cum o să trezească ea apetitul de lectură al cititorilor străini şi interesul editorilor din alte ţări să o editeze şi la ei? Adică acolo unde eticheta de succes (şi, nu în ultimul rând, de rentabilitate) este acordată cărţilor ale căror tiraje cu cinci şi chiar cu şase cifre se epuizează în câteva luni.

Un editor profesionist din România, chiar bine intenţionat faţă de literatura naţională, este în mod normal mai receptiv la editarea unei cărţi străine, care a făcut deja vâlvă în ţara ei sau chiar în mai multe, decât faţă de o carte autohtonă care, chiar dacă este valoroasă, realmente nu se vinde decât în câteva zeci sau sute – puţine – de exemplare. Şi, invers, pentru ce-ar fi binevoitor un editor francez, german sau englez faţă de o carte românească apărută în câteva sute de exemplare, de care nu se sinchiseşte mai nimeni, în afară de o mână de cititori ori, în cel mai bun caz, de câiva critici compatrioţi ai autorului – nici ei cunoscuţi – care o acoperă de elogii?

Cât priveşte premiul Nobel, în ciuda controverselor cu care a fost presărată istoria sa mai mult decât centenară, prestigiul lui fundamental s-a păstrat. Este uşor de remarcat că pentru a-l obţine, valoarea literară este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă. Trebuie adăugată, trecând peste celelalte carcane controversate, mai întâi de toate, notorietatea. Autorii eligibili prin calitatea operei lor, spre a aspira cu şanse la premiere, trebuie să fie deja celebri. Şi asta este stabilit încă din definiţia iniţială a premiului. Sunt premiaţi autori care prin opera lor au adus mari servicii umanităţii. Or, n-ai cum să aduci mari servicii umanităţii dacă eşti anonim în literatura mondială a timpului tău. Premiul Nobel nu e un premiu de promovare a unei singure cărţi valoroase – cum pot fi, de exemplu, Goncourt ori Renaudot –, ci, pornind de la ultima sau de la ultimele cărţi, obligatoriu recente, el este celebrarea unei opere de-o viaţă, şi cu o carieră internaţională strălucită. În argumentaţia juriului Nobel apare mai totdeauna numărul de limbi în care această operă s-a impus ca o prezenţă majoră şi numărul global de exemplare în care s-a răspândit în toată lumea.

Scriitorii români, chiar şi cei mai proeminenţi dintre ei, nu stau şi nu au stat bine niciodată la punctul acesta al notorietăţii internaţionale. Şi cauza internă a acestei necunoaşteri – masa restrânsă de cititori, care descurajează curiozitatea străinilor – poate explica şi numărul insuficient şi calitatea slabă a traducerilor din literatura română. Traducerile punctuale şi izolate nu sunt în măsură să asigure fixarea unei imagini durabile a scriitorilor români în spiritul cititorilor străini şi, cu atât mai puţin, o imagine de ansamblu şi prestigioasă a literaturii române.

Ne întâlnim, totuşi, uneori cu bilanţuri fals pozitive. Cutare autor a fost tradus în douăzeci de limbi, altul în treizeci şi cinci şi aşa mai departe. Nici un cuvânt însă despre la ce au condus aceste traduceri.

Căci a fi tradus în altă limbă nu e un titlu de glorie în sine. Dacă traducerile trec neobservate, dacă nu trezesc niciun val de popularitate, dacă nu sunt incluse în discuţii şi dezbateri literare, dacă nu se vând şi dacă nu dau o nouă viaţă operei într-o altă lume literară, e mai potrivit să vorbim, mai curând, despre eşecuri repetate decât de succese.

Cele mai multe traduceri sunt mediocre şi, uneori, ca în cazul lui Eminescu, de-a dreptul minabile. Dar poetul nostru naţional nu are nicio vină pentru asta.

S-a încetăţenit la noi mitul comod că literatura română e intraductibilă. Aşa e oare? Să fie cumva suedeza, norvegiana, turca, albaneza, japoneza, rusa etc. mai uşor de tradus în engleză, franceză, spaniolă, italiană, ca să ne oprim doar la câteva limbi de mare circulaţie? E rezonabil să presupunem că nu. Şi, cu toate acestea, nu există niciun scriitor român care să aibă recunoaşterea internaţională a Selmei Lagerlof, a lui Henrik Ibsen, Orhan Pamuk, Ismail Kadare, Haruki Murakami şi a cohortei de scriitori ruşi cunoscuţi în toată lumea. Şi, încă şi mai precis: Mateiu Caragiale e oare mai greu de tradus în franceză decât Rabelais, Villon, Baudelaire şi Jarry în româneşte? Ar fi de discutat.

Nu cred că intraductibilitatea scriitorilor români explică slaba lor pătrundere în alte lumi literare, ci lipsa de interes a traducătorilor străini pentru literatura română. Marii traducători, aidoma tuturor profesioniştilor de elită, au preferinţele şi, totodată, priorităţile lor de carieră. Se poate oare trăi şi dobândi notorietate ca traducător ocupându-te de autori puţin sau deloc urmăriţi de cititori în propria lor ţară? Probabil că în răspunsul la această întrebare trebuie căutată explicaţia pentru ce, până acum, nu a apărut nicăieri în lume un traducător talentat şi ingenios din limba română de talia unor traducători români precum Romulus Vulpescu, din franceză, Mihnea Gheorghiu, din spaniolă, Catinca Ralea, din engleză, ori Micaela Ghiţescu, din portugheză. Când vor exista destui cititori români receptivi la literatura lor naţională, atunci va creşte şi interesul altora de a o cunoaşte şi de a se specializa în această literatură, cu tot efortul pe care-l implică. Altminteri, întorcându-ne la noi, cererea modică de literatură internă este acoperită de oferta generoasă şi rentabilă a literaturilor străine, iar condeierului român îi rămâne, ca regulă generală, fie condiţia sterilităţii sau a abandonării scrisului, fie căutarea umilă şi tristă a unui surogat de succes – dominat de condescendenţă – printre amicii şi cunoştinţele literare, din cercul său mai mult sau mai puţin strâmt.

Revistele literare ocultează parţial această dramă a scriitorului român şi îi dau senzaţia – uneori prin elogii convenţionale şi efemere, care ascund ca o perdea de fum parfumat superficialitatea lecturii critice – că opera lui contează. Dar şi atunci când totul este în regulă, când comentariile sunt cu adevărat analitice, cine să le citească şi, apoi, cine să cumpere cărţile? Nici revistele nu se vând şi sunt citite de aceeaşi minoritate care asigură, adesea cu eforturi insuficient preţuite, supravieţuirea culturii române.

*

Unde ne sunt cititorii?