În volumul Poesii (1882), Alexandru Macedonski introduce şi comedia Iadeş cu o semnificativă explicaţie: „Am publicat această comedie într-un volum cu poeziile mele pentru că aveam dorinţa ca într-unul să fie reprezentat şi genul teatral. În afară de aceasta, o piesă în versuri este în acelaşi timp şi o poemă (s.n). În al doilea volum de poezii voi urma tot astfel publicând traducerea mea din Shakespeare, Romeo şi Julieta şi legenda dramatică Unchiaşul Sărăcie. Sistemul de a publica poeziile împreună cu piesele de teatru a fost adoptat în Franţa între alţii de Alfred de Musset“. Iată un precursor al desfiinţării frontierelor dintre genurile literare. În Prefaţa la Opere (Editura Fundaţiilor Regale, 1939), Tudor Vianu remarcă în primele rânduri „stăruinţa preocupării acordate de poet acestui gen literar” adăugând că „Macedonski a revenit permanent la producţia dramatică în care s-ar spune că vedea una dintre cele mai proprii forme de creaţie ale talentului său”. Poetul a stăruit pentru o carieră dramatică, după exemplul lui Alfred de Musset, model nu odată evocat cu mult înainte de 1900. Gemenii, „proverb original într-un act”, este o glumă dubioasă cu doi fraţi care seamănă atât de bine încât îi confundă chiar şi soţia, respectiv iubita. Maria se plânge lui Nicolae că se arată prea rece cu ea, dar soţul ei nu este Nicolae, ci Ion. Asta în timp ce Aneta, iubita lui Nicolae, este bănuită de infidelitate („Îi vine greu, infama!”). Lucrurile se vor rezolva foarte simplu: Aneta se va mărita cu Ion. Prea puţin pentru posibilităţile marelui poet simbolist. Tragedia 3 decembrie este o comedie involuntară. Catrina, boieroaică scăpătată, ţine un hotel în Braşov. Ea suferă şi se frământă pentru cei trei băieţi ai săi din care unul, Andrei, a dispărut şi pentru sărăcia în care sunt siliţi să trăiască. În 3 decembrie, ziua fatală, perceptorul va veni să încaseze impozitul şi creditorul suma de cinci mii de florini. Peste toate, fiul mijlociu va fi încorporat în armata ungară. Situaţia este disperată, iar Catrina, cu gânduri ucigaşe, îl trimite pe mezin în grădină să sape după „cutia ei cu bijuterii”. Ea îi îndepărtează pe toţi, ca să îl poată asasina pe călătorul abia sosit la hotel care se lăudase că are un milion de franci. Călătorul era chiar Andrei, fiul cel mare care făcuse avere în America. Lucrurile se petrec în aceeaşi zi fatală de 3 decembrie. Mama ucigaşă îşi pierde minţile la fel de comic: „Sânge ! Fiul meu ! Ha ! Ha! Ha! 3 decemvrie ! Ha! Ha ! Ha! 3 decemvrie ! 3 decemvrie!”

Iadeş şi Unchiaşul Sărăcie s-au jucat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti într-un coupée, în 15 noiembrie 1880. În Iadeş, Guguţă, diminutiv ridicol şi pleonastic de soţ încornorat, nume predestinat, zgârcit şi credul, face prinsoare (iadeş) cu soţia sa Elena că nu va fi capabilă să-l înşele cu avocatul Aninoşescu. Evident, Elena îl înşelase deja, motiv pentru care îl şi ponegrea pe amantul ei ori de câte ori venea vorba. În inconştienţa lui, Guguţă ţine un discurs despre avocatură în care îi face pe cei doi amanţi să îngheţe de spaimă crezând că soţul bănuieşte ceva. Încet, dar sigur, scenariul derapează spre drama pasională. Elena s-a căsătorit cu Guguţă silită de părinţi, dar îl iubeşte pe Aninoşescu de pe vremea când acesta era un tânăr sărac şi nu un avocat de succes. Nu lipseşte nici flagrantul delict cu amantul care trebuie să se ascundă în dulap, dar femeia scapă de bănuieli în clipa când rosteşte cuvântul miraculos iadeş. Ca un alt Jupân Dumitrache, Guguţă este gata să zică „ei, bată-vă să vă bată!”, dar spune ceva şi mai rezolut: „mă prind că asta o să mă-nveţe minte să nu-mi bănuiesc nevasta”. Nu este exclusă o influenţă, piesa fiind jucată în 1880, la un an după Noaptea furtunoasă.

Unchiaşul Sărăcie este una din acele pilde populare cu Sfinţii apostoli Petru şi Paul care pribegesc prin lume pentru a pune la încercare valorile morale ale creştinismului. Aici parabola este a omului bogat şi zgârcit: „Bogatul cât de mare, de-o fi sărac la suflet, la toate e sărac”. Sărac şi ospitalier, Unchiaşul Sărăcie obţine din partea sfinţilor favorul de a prinde hoţii care îi devastează părul din faţa casei, între care şi Moartea. Aici versul devine metafizic fără voie şi scrisul lui Macedonski se apropie de filozofia populară a lui Creangă. El va elibera Moartea dar aceasta îl va pedepsi cu veşnicia. Numai moartea şi sărăcia sunt eterne. Clarvăzător, Macedonski îl precedă pe Caragiale în gustul pentru spectacolul omagial ce va cunoaşte o mare preţuire în epoca Ceauşescu. El dedică un astfel de spectacol lui Cuza Vodă în scenariul cu acelaşi titlu, în 1883.

Saul, scrisă în colaborare cu Cincinat Pavelescu, a fost abandonată de Teatrul Naţional din Bucureşti după câteva reprezentaţii. Este o piesă cu intrigă puternică, încheiată cu un dezastru general care aduce pe tronul Iudeei pe David în locul lui Saul. Căsătoria lui David cu Mical stârneşte furia proaspetei regine Asura care este respinsă de David. Gelozia ei antrenează prăbuşirea lui Saul, moartea lui Mical şi autosuprimarea. Pe patul de moarte, pontiful Samuel îl unge ca succesor al lui Saul pe efebul David care se remarcase în luptă omorând cu praştia pe uriaşul Goliath. Curios este că între „bătrânul” Alecsandri şi congenerul Caragiale, Macedonski îl preferă pe primul cel puţin ca atitudine stilistică: „Înariparea mea este sfântă / Şi al meu cuget este vergin / Eu n-am cu lumea nimic de-a face / Sunt dalba roză sunt dalbul crin”, cântă David în Saul. Ţine, ca Alecsandri, la protocolul cuvintelor, mai mult decât la orice pe lume. Dar, ca autor dramatic, destinul lui Macedonski seamănă cu al lui Alecsandri doar în eşecul tentativelor de a fi jucat la Paris. Le Fou, scrisă direct în franceză, în 1912, tradusă în româneşte de fiul său Nikita, publicată postum, abia în 1939, este o comedie pariziană cât trebuie, bonapartistă cu umor şi anti-americană în avans. Noul Napoleon al Franţei este bancherul Dorval care înghite finanţele Lumii Noi după un Austerlitz de bursă, dar va avea parte şi de un Watterloo din care scapă cine poate. Lansată cu multe precauţii de Helčne Vacaresco, premiera pariziana nu va avea loc niciodată, deşi piesa fusese citită de însăşi Sarah Bernhardt şi de regizorul De Max. Nimeni nu a spus că n-o joacă dar „n-a fost să fie”. Oricum, în Saul Macedonski este mult mai apropiat de teatrul care i se potriveşte. Este clar că simte mai bine teatrul de operă decât în cel psihologic, aşa cum va confirma şi în Moartea lui Dante căreia himericul Macedonski îi prezicea o mare carieră europeană. „Această piesă a fost scrisă mai întâi în franţuzeşte, apoi în româneşte. Ea va fi prezentată probabil, îndată după terminarea războiului, la Roma, Paris, Berlin” - scria autorul ei în Excelsior în 1918 (o notă semnalată de editorii volumului Teatru, 1980, Elisabeta Brâncuş şi Adrian Marino). Piesa este autoidolatrie pură: poetul florentin surghiunit la Ravenna agonizează într-un interior somptuos între catifele şi mătăsuri parnasiene pe gustul lui Macedonski, primind omagii planetare. El nu va muri înainte de a scrie terţinele finale din Divina Commedia pentru că, spune autorul, nimeni nu moare înainte de a-şi fi desăvârşit misiunea lui pe pământ. Teatrul lui Macedonski, în partea sa cea mai bună de după 1900, este wagnerian, porneşte din teatrul liric, din operă şi balet, exploatează efectele muzical-coral-scenografice ale operei fără a fi libret de operă, dar aspirând, absurd, să fie spectacol de operă scris. Moartea lui Dante este un astfel de son et lumičre deloc retardat pentru anul în care a fost scris, insuportabil doar prin supradimensionarea sinelui.