Matei Vişniec a inventat piesa de teatru compusă numai din indicaţii regizorale (Frumoasa poveste a urşilor panda…), iar Doru Moţoc (în volumul Blues pentru saxofon alto) pretinde că a inventat piesa fără indicaţii de regie, pentru că, oricum, directorii de scenă nu le iau în seamă. Este opus lui Camil Petrescu în dramele căruia indicaţiile de regie devin pagini de proză curată. Dar, una peste alta are dreptate: o dramă trebuie să fie inteligibilă şi fără aceste explicaţii. De aceea compune Zborul, ce fericire!, o piesă atemporală, asexuată, aspaţială, un fel de no man ’s land teatral bună pentru toţi sau pentru nimeni. Să ne imaginăm că personajele sunt femei nu ne împiedică decât bruscheţea replicilor, aşa că vom citi dialogul dintre A şi B „ca între bărbaţi”. Piesa arată în bună parte ca un exerciţiu de stil, un antrenament pentru replica bătăioasă, o ceartă inteligentă şi provocatoare între doi bărbaţi inteligenţi pentru ca, spre final, să se îndulcească prin poetizare pentru a deveni o metaforă cam obosită despre capacitatea omului de „a zbura”, adică de a fi la înălţime, de a ridica ştacheta, de a şti să năzuieşti etc. Pentru oamenii grăbiţi piesa are prea multe cuvinte, pentru firile poetice este ca o legănare iluzionistă între cele mai bune sentimente despre natura umană. Este o mostră de „teatru imaginativ” cum îl numeşte Doru Moţoc...

Marchiza sau doisprezece paşi spre întuneric părăseşte brusc formula abia consacrată: piesa nu mai are replici ci este compusă numai din indicaţii regizorale. Replicile au devenit mici monodrame autonome rostite de un narator omniscient şi nu prea. Este mai curând un screen play alcătuit din douăsprezece capitole care se închid din motive dramatice bine întemeiate în întuneric compact. Mai important decât toate aceste tehnici pe care le ostentează autorul este sinteza culturală admirabilă între Domnişoara Iulia de Strindberg şi Jocul ielelor de Camil Petrescu, la care mai putem adăuga şi Hora domniţelor de Radu Stanca. După incestul cu valetul Jean, fratele vitreg, marchiza se prinde în hora ielelor care i-au sucit minţile. Un interesant scenariu cinematografic dar şi teatral pentru un spectacol tragic şi sentimental în care Doru Moţoc se lasă purtat de reverii aristocratice cu descrieri nostalgice de atitudini stilizate ce pot fi transpuse întocmai într-un film despre viaţa în înalta societate care se sfârşeşte atât de prost....

Teoria teatrului fără didascalii dispare cu desăvârşire în Blues pentru saxofon alto. Aici există dialogul clasic dar este îngropat între ghilimele în chip de vorbire indirectă. Subiectele sunt uneori convenţionale dar totdeauna sufletiste. Viaţa este nouăzeci la sută imaginaţie încât poţi foarte bine să zaci în puşcărie şi să visezi că eşti la mare şi pescuieşti guvizi. Imaginaţia te poartă în oricare dintre spaţiile reveriei unde sufletul se simte liber şi ales asemenea personajului din Blues pentru saxofon alto. Este o practică pe care ţi-o asumi, o yoga la îndemâna tuturor. Saxofonistul lui Doru Moţoc ajunge la penitenciar pentru că se îndrăgosteşte de iubita prietenului său cu care petrece o noapte inocentă sub acelaşi acoperiş. Atacat de prietenul drogat şi furibund, îl ucide în legitimă apărare. Nimic mai convenţional pe acest plan şi, totuşi, nimic mai nostalgic şi mai adevărat decât acest suflet rănit de captivitatea nemeritată. De fapt, monodrama este un elogiu al saxofonului alto (în ce ne priveşte preferăm un sax-bariton pentru că este mai catifelat) şi, într-o viziune mai amplă, o baie muzicală ce alină rănile conştiinţei, o baladă a captivităţii. Din această muzicalitate declarată provine starea de distincţie, de ţinută obligatorie a pieselor din ultima perioadă ale lui Doru Moţoc. Nu ascundem că ne place acest tip de cavalerism pentru că include câteva dimensiuni morale pierdute, inclusiv politeţea dar mai ales gustul pentru protocol şi stil. Ca şi în Foca albastră, mai degrabă neînsemnată ca subiect, dar plină de semnificaţie ca stare de spirit (un fel de spleen, de oboseală finală), piesele lui Doru Moţoc din ultima vreme au ceea ce lui îi place să numească feeling după celebrul cântec adaptat pentru saxofon de Fausto Papetti.