Dacă până mai ieri piesele de teatru erau ecranizate, acum scenariile de film sunt puse în scenă. Este şi cazul cu Viaţa binecuvântată a lui Bess (Breaking the wawes) de Lars von Trier, autor danez din categoria damnaţilor care îşi petrece viaţa prin spitale. Filmul scris de el se joacă acum pe scena Teatrului Naţional din Sibiu, cel mai bun teatru românesc din ultimii ani. Lars von Trier a împrumutat un personaj excepţional - idioata divină - direct de la Dostoievski, din Crimă şi pedeapsă. Este, acolo, aceeaşi iubire plină de credinţă religioasă şi devoţiune a Sofiei pentru studentul asasin Raskolnikov trimis în Siberia. Ca să nu mai vorbim de versiunea masculină din Idiotul de acelaşi autor. Aici, Bess, „nu prostuţă ci hazlie” cum îi place ei să se răsfeţe, este considerată „proasta satului”, deşi este în contact direct cu tatăl ceresc după principiul biblic „fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor va fi împărăţia cerurilor”. Dumnezeu o ajută cât o ajută, apoi o supune la o grea încercare. I-l dă pe Jan, de care se îndrăgosteşte iremediabil cu trupul şi sufletul şi îl ia înapoi pentru că omul rămâne paralizat în urma unui accident de muncă. De aici înainte Bess nu mai ascultă de tatăl ceresc, ci numai de invalidul Jan, care a devenit Dumnezeul neputincios ce trebuie ajutat. Nu e de mirare că Dumnezeul „adevărat”, tatăl ceresc cu care vorbeşte Bess, este gelos. El nu va întârzia să trimită pedeapsa. Ţintuit la pat, Jan (interpretat cu temperament de Marius Turdeanu, o figură de viitor a teatrului românesc), nu mai poate face dragoste, dar îi cere Bessei să o facă şi să-i povestească, astfel că biata femeie ajunge să fie considerată curvă din prea multă monogamie sau monoandrie, mă rog… Noroc că nu a născut copii pentru că ne întorceam la Dostoievski din Fraţii Karamazov, unde Tatăl/Feodor se împreunează cu o altă „idioată divină” care îl naşte pe Smerdiakov, un fetus ratat.

Radu Alexandru Nica, tânăra speranţă de la Sibiu care a montat până şi la Chicago, oraşul refuzat la Olimpiadă, a transformat scenariul lui Von Trier într-un reportaj social. Sfatul cetăţenilor o exclude din biserică şi societate pe această Bess care nu este decât iubire din creştet până în tălpi. Sacrificiile sexuale pe care le face pentru Jan sunt devastatoare, dar tatăl ceresc nu vrea nimic altceva decât să-i demonstreze că nu are nici o scăpare şi că o va chema la sine. Va fi înjunghiată de obsedaţii sexuali cu care se culcă numai pentru a avea noi şi noi subiecte sexuale de povestit lui Jan, asemenea Şeherezadei, dar se va ridica la ceruri.

Spectacolul de la Sibiu este un act de protest care creşte de la faptul divers la simbolul teologic şi asta se întâmplă în modul cel mai firesc pentru că Ofelia Popii (Bess) este totdeauna ce vrea ea să fie şi acum vrea să fie Bess şi este. Mai mult, nici nu permite să te gândeşti că Bess ar putea fi altcineva. Scena finală, când sărmana Bess este crucificată asemenea lui Isus Cristos pe un panou cu două mii de becuri, este un simbol al iubirii care se jertfeşte. Aş face mii de cărţi poştale ilustrate cu această imagine în care femeia a luat locul lui Isus, dacă nu ar fi androcentrismul religiei creştine. Nu cumva Alexandru Nica a împrumutat această imagine de la Theodor Th. Ciupe, scenograful de la Cluj Napoca ? Prin anii 80 Ciupe a făcut un fundal imens din cofraje de ouă şi în alveole a înfipt 4000 de becuri care se aprindeau ca un incendiu în scena arderii milogilor din A treia ţeapă de Marin Sorescu.

Cândva erau nişte accente provinciale la trupa din Sibiu care au dispărut ca prin minune. Dan Glasu, un actor de forţă care mai are mult de spus, imprimă o atmosferă sumbră încă din prolog, Diana Fufezan, admirabilă prin simplitatea mijloacelor şi familiarizată cu Dumnezeu încă din recitalul ei cu Oscar şi Buni Roz de Eric Emmanuel Schmidt, Dana Taloş, mamă patetică dar fără exteriorizări inutile, Ciprian Scurtea, în rolul atât de contradictoriu al doctorului Richardson care îl îngrijeşte pe Jan şi o iubeşte pe Bess, Adrian Matioc, sever, aproape solemn în rolul Preotului, Gellu Potzolli, foarte scoţian în bunicul William, Cristian Stanca (iubitul de ocazie) cu figura lui de killer alcătuiesc o trupă modernă şi omogenă.

Radu Alexandru Nica este un excelent copist care îşi va trăda în curând profesorii (Purcărete, Zholdak). A trăda înseamnă, la drept vorbind, a face altfel decât maeştrii. Deocamdată umple urechile spectatorilor cu sunete. În afara unui zumzet de fundal ameninţător ca nişte arcuşuri pe violoncele, favorizând o atmosferă de aşteptare a unui pericol (cum a făcut Silviu Purcărete în mai toate spectacolele sale preluând probabil finalul din Patetica lui Ceaikovski ), tânărul Nica nu lasă nici o clipă fără surprize sonore asemenea celor mai sus citaţi. E bine şi aşa: nu mai dă voie cuvintelor să intermedieze drama. O transmite senzorial ca şi cum vorbirea ar fi un obstacol în calea comunicării. Vorbele da, vorbirea nu. Dar cuvintele spuse cu măsură sunt cele mai pline de sens instrumente muzicale. Dragoş Buhagiar semnează imaginea scenei făcută la repezeală cu proiecţii (ingenioase, nu zic) care să ţină loc de decor şi cu trei cabine verticale pe rotile folosite tam nesam, care te calcă pe nervi.