Flavius Lucăcel este cunoscut mai ales prin Fisura — o piesă apropiată de Conul Leonida faţă cu reacţiunea de I.L. Caragiale pe de o parte, cu Scaunele de Eugčne Ionesco, pe de alta, în care doi bătrâni se amuză cu deraierea tramvaielor. Reminiscenţe din Ionesco descoperim şi în Dribling inutil, unde Sanda şi Geo descoperă că stau la aceeaşi adresă şi au aceleaşi nume, asemenea soţilor Martin din Cântăreaţa cheală, doar că lucrurile nu se petrec într-un compartiment de tren, ci pe Messenger. Dramele lui Flavius Lucăcel nu seamănă între ele, ceea ce înseamnă că este capabil să se transforme tot timpul, să se reinventeze, cum o face, de data aceasta, în Tutungeria, o secvenţă cu accentuat caracter personal despre revoluţia „furată”. Interesant pentru critic este să „ghicească” viaţa dindărătul artei. Nimic nu este inventat, dar totul este ascuns, ceea ce dovedeşte o foarte specială capacitate de transfigurare, de transformare a realităţii anoste în irealitate artistică. În general, scritorii, mai ales romancierii, suferă de boala incurbilă care se cheamă „delir autobiografic”. De regulă, nu citim un roman, ci un insuportabil referat despre autoidolatrie, pe când Lucăcel se disimulează în metonimie. Ne întoarcem la Tutungeria, unde vom întâlni un personaj bizar descins direct din Brecht. Dora-prezicătoarea susţine un fel de jurnal de ştiri în versuri cântate. Mania versificării interne cuprinde şi alte personaje, cum ar fi Dorin (procedeul dădea bune rezultate dramatice şi în comedia Marţianul Telemah) şi, astfel, se înfiripează un sound brechtian care te îndepărtează de concretul revoluţiei române, dar te apropie de adevărul ei care a fost haosul. În mod cert autorul trebuie să dezvolte această imagine sceptică a României revoluţionare exact pe linia brechtiană de care vorbeam insistând asupra planului narativ. O piesă anterioară, Mica şi marea erupţie (se poate citi şi Mica şi marea corupţie) era construită în întregime pe o metonimie medicală care ascunde o parabolă politică. „Erupţia” pare a fi o boală postrevoluţionară a pielii, un fel de psoriasis ce apare pe spate. Cu un dram de bunăvoinţă ne dăm seama că mica erupţie ar putea fi mica hoţie, iar marea erupţie — marea hoţie din România postrevoluţionară. Pe lângă rinocerita lui Ionesco, ciuma lui Camus şi muştele lui Sartre, să reţinem cu bunăvoinţă şi „erupţia” lui Lucăcel.

Aşadar, istoria politică recentă este o preocupare constantă pentru Flavius Lucăcel. Deşi nu poate fi vinovat cu nimic el îşi asumă vina comunismului ca şi cum ar fi contribuit la făurirea lui. Pentru firile responsabile nu este nici o diferenţă între a făuri şi a asista, între făptaş şi martor, iar Flavius Lucăcel este una din aceste firi responsabile. Până acum, Chiuveta este cea mai consistentă expresie dramatică a nevoii de a fi vinovat, care este un alt nume al responsabilităţii. Ticu şi Tica sunt socrii lui Gicu şi Gica. Ticu trebuie să fi fost un responsabil comunist (chiar „secretar prim”) dar totul este patinat asemenea unui obiect de anticariat. Mai este şi drama unui ginere răzvrătit pe care socrii îl folosesc pe post de fată în casă dar, din nou, autobiograficul pe care atât de prudent îl ascunde autorul, se transformă în artă. Doi copii genialoizi dezgheaţă din loc în loc tensiunea politică ce face atmosfera atât de apăsătoare, în care pluteşte fantoma sinucigaşei Floarea. Pe un alt plan se agită „lupii tineri”, ca Adişor, care face carieră politică sub fustele femeilor, mai ales ale soţiilor de prieteni devotaţi. Pentru fiecare, autorul are o pedeapsă pe măsură pentru că vinovat nu este Adişor, ci prietenul său Vava care îşi neglijează soţia ca să-i facă afişaj electoral. De aceea, jumătate în glumă, jumătate în serios, soţul înşelat va muri lipit cu aracet pe unul din panourile cu afişe electorale. Refrenele copiilor Uma şi Elvis sunt fisuri optimiste sau pur şi simplu alte soluţii într-un univers nevrotic, consumat de culpabilitate, ca în Macbeth. Doar că aici, nu asasinul, ci martorul este obsedat de mâinile însângerate. Gicu, martorul comunismului, pare mai vinovat decât Lenin însuşi. Îşi spală mâinile în chiuvetă ca lady Macbeth deşi nu l-a ucis pe Duncan. Toată casa va deveni o chiuvetă neîncăpătoare pentru marile păcate ale comunismului, dacă vreţi, ale omului în general, dacă vrem. Casa va deveni o chiuvetă în care se deversează mizeria comunistă şi postcomunistă. Bunicii sunt vinovaţi, nepoţii în opoziţie inconştientă („Doamne, doamne, ce mai domni şi ce mai doamne!”, îi ironizează Uma), iar la mijloc, părinţii îşi asumă culpe inutile

În teatrul lui Flavius Lucăcel este o tragedie ascunsă pe care merită să faci efortul s-o descoperi. Este o lume comprimată, fără cuvinte de prisos, o lume pe scurt ca şi piesele sale. Regret că în acest volum nu este inclus şi un subiect contemporan tratat în Scoici pe nisipul fierbinte. Tinerii „petrec mai bine decât părinţii lor”, cum spunea un actor american în vizită la Bucureşti. Sunt nişte hedonişti, nişte „trăirişti” şi nu ne înşelăm pentru că aparenţele nu înşeală. Sunt mereu excitaţi, au furnicături pe care le-au primit în dar de la Dumnezeu şi nu se sfiesc să le manifeste oricând şi oriunde. Femeile beau măcinate de doruri, bărbaţii se prefac, toţi par, dacă nu veseli, cel puţin bine dispuşi. Dar, să nu bagi de seamă jalea din care se trag este o gravă eroare. Ajunge să citeşti micro-monologul Lizetei de la începutul actului al doilea, sinteza unei existenţe urât mirositoare şi traumatizate ca să vezi abisul pe marginea căruia stau într-un echilibru precar aceste personaje. Este atras şi el ca „generaţia isterică” de sinceritatea sexuală, dar pune brutalităţii o frână excitantă. Peste tot, aceeaşi viaţă copiată după realitate, aceeaşi existenţă trăită de alţii cu mult înainte, ca în piesele lui Mazilu. Visul Lizetei cu o Mediterană de consum, cu bikini din reviste şi cu bronz la comun nu e departe de Frumos e în septembrie la Veneţia, o capodoperă a existenţei imitate. Mai ales că unul dintre personaje se numeşte Gogu ca în Proştii sub clar de lună, iar replica „Gogule, scumpule, m-am trezit transpirată cu ochii în lacrimi. Iubitule doar cu tine pot fi sinceră, numai tu nu mă faci să sufăr. Când mă gândesc că te-am luat de la colţul străzii cu doar 59 de lei“ se potriveşte leit Hortansei din piesa lui Mazilu. Doar că Flavius Lucăcel este postmodern, astfel că Gogu nu mai este un bărbat, ci un „vibrator”, iar cuplurile nu sunt fixe, ci variabile: bărbaţi cu femei, femei cu femei, bărbaţi cu bărbaţi, ca în cel mai banal punctaj sexual postmodern. Nici aici nu dispare obsesia politică pentru că sex fără politică nu se poate, o ştim din Scrisoarea pierdută. Farsa alegerilor trucate ajunge în prim plan dar adevăratul Flavius Lucăcel trebuie căutat în altă parte. O imagine finală, cu un mort plimbat în cărucior pe plaja pustie , îl aduce mai aproape de metafizică.