Craiova lui Petre Pandrea

Acest an – 2008 – înseamnã, pentru cititorii activi din actualitatea noastrã culturalã, ºi marcarea a patru decenii de postumitate a lui Petre Pandrea. Invocarea acestui interval temporal ni se pare cu atât mai revelator, cu cât numãrul patruzeci conþine o simbolisticã anume ºi aparte în textele Vechiului Testament. Reputat jurist, cum s-a impus încã din prima tinereþe prin scrierile sale cu problematica juridicã ºi filosofie a dreptului, dr. Petre Pandrea s-a afirmat ºi ca avocat de mare prestigiu. Nãscut la 26 iunie 1904, în Balº-Romanaþi, a decedat la 8 iulie 1968, la Bucureºti. Traiectul existenþei sale, anii copilãriei, ai adolescenþei ºi tinereþii studioase, inclusiv la Universitãþile din Berlin, în principal, Paris, München, Heidelberg ori Roma, au conturat o personalitate unicã în felul ei, polivalentã în tot ceea ce a întreprins ºi înfãptuit ca avocat pledant neobosit, jurnalist ºi scriitor. Nu voi insista însã în acest context asupra momentelor dramatice din existenþa sa dintre anii 1948-1968.

Deocamdatã, voi reaminti doar, fie ºi în mod sumar ºi extrem de selectiv, câte ceva din mulþimea firelor, a faptelor care l-au legat constant, puternic ºi adânc, pe Petre Pandrea de Cetatea Bãniei.

Acestea se pot „extrage” din substanþialele ºi impresionantele sale scrieri memorialistice, din care câteva mii de pagini au fost aºternute pe hârtie cu febrilitate, parcã în mod neîntrerupt, între anii 1961-1964, în celula în care era încarcerat ca deþinut politic de lux, în închisoarea de la Aiud. Miile de pagini scrise între anii 1952-1958, dupã prima perioadã de detenþie, confiscate apoi de Securitate la noua arestare din noiembrie 1958 ºi þinute ºi ele în detenþie împreunã cu cele scrise în celula de la Aiud, au fost descarcerate abia la începutul anului 1998, din Arhivele Securitãþii regimului totalitar. Datoritã strãdaniei doamnei Nadia Marcu Pandrea, fiica scriitorului, între anii 2000-2006, o mare parte din aceste manuscrise au constituit substanþa a nouã impunãtoare volume tipãrite ºi apãrute în perioada menþionatã. Destul de numeroase pagini, extinse pasaje, ori menþionãri în aceste scrieri au ca referenþialitate urbea Craiovei, „capitala provinciei mele natale Oltenia”, cum însuºi Petre Pandrea repetã, în unele contexte, din scrierile sale.

Dupã amnistierea din 14 aprilie 1964, preocuparea majorã a lui Petre Pandrea a reprezentat-o definitivarea unor manuscrise în vederea publicãrii unui volum despre viaþa ºi opera marelui sculptor Constantin Brâncuºi. Volumul s-a intitulat chiar „Brâncuºi. Amintiri ºi exegeze” ºi-a apãrut în 1967, la Editura Meridiane, din Bucureºti. Despre acest scop suprem al lui Petre Pandrea, unul dintre cei mai vechi ºi apropiaþi prieteni ai sãi, scriitorul Geo Bogza (1908-1993) scrie un pasaj în tableta intitulatã „Pandrea”, publicatã în revista „Contemporanul”,  vineri, 12 iulie, 1968, pag. 1, pasaj pe care îl transcriu: „Pornise pe drumul acesta, avându-l pe Brâncuºi drept primã stea cãlãuzitoare, întâmpinând tot felul de dificultãþi, fiindcã nu putea fi o incompatibilitate mai mare ca între spiritul sãu arborescent ºi fantastic ºi acela al redactorilor de editurã. L-am vãzut zbãtându-se, dupã furtunã, ca pe un mare albatros negru, cãruia nici pe stâncile þãrmului nu-i este datã odihna. Eram mâhnit, dar speram un timp, când ºi-ar fi putut desface cu toatã lungimea ºi ciudãþenia lor, neobiºnuitele-i aripi. Acum, cu mult, cu foarte mult timp, înainte de cei optzeci de ani pe care i-i prevedeam, pe care i-i doream, pe care îi socoteam o necesitate, Petre Pandrea a plecat la strãmoºi. Drumul lui va fi lung, fiindcã unii dintre ei vin, cred, foarte de departe.”

„Brâncuºi. Amintiri ºi exegeze.” este a zecea carte semnatã de Petre Pandrea, dar ºi ultima sa carte antumã. „Când vorbesc de mine, vorbesc de alþii oglindiþi în mine”, scria Pandrea încã din paginile liminare ale acestui volum. Iar referinþele la Craiova, la momentele ºi personalitãþile istoriei acestui oraº, „capitala provinciei natale”, la oamenii ºi viaþa lui sunt substanþiale. Este oraºul în care s-a aflat, între anii 1893-1898, Constantin Brâncuºi, remarcat, stimulat ºi sprijinit de câþiva fruntaºi craioveni, oraºul în care a urmat ºi absolvit cu diplomã ªcoala de Arte ºi Meserii. Craiova mai este oraºul - e potrivit sã reamintim - din care C. Brâncuºi pleca cu subsidii (bursã) de la Biserica Madona Dudu pentru a studia sculptura Belle-Arte în Bucureºti. Le consemneazã toate acestea în volumul sãu, din care de la pagina 9, transcriu urmãtorul pasaj: „Constantin Brâncuºi, statuar parizian, nu mã intimida, deºi îl aºezam lângã Pârvan ºi C. Stere, fiind un om din regiunea mea, cu specificul ei. M-am prezentat cu îndrãznealã, cu iubire, cu reverenþã ºi cu drepturi familiare câºtigate, graþie oltenismului comun, pentru conversaþie ºi sociabilitate în anturajul sãu. În plus mai cunoºteam pe spirtarii craioveni, foºtii sãi patroni ºi amici. Pravila Olteniei ºi a Bãniei ne-a fost postamentul convorbirilor.” ªi chiar în inima Parisului, în anii 1927-1928, „El îmi îngãduia sã-i spun Neica, apelativ oltenesc de reverenþã pentru persoane în vârstã dar ºi din familie, care au realizat o gospodãrie, au dat o pildã bunã, au zidit o fântânã pentru cãlãtori ºi un renume pe plaiuri. Mã numea „Nepoate” (...), mai scrie Pandrea, la pagina 13, în volumul citat. Cãci ºi astfel de relaþii ºi apelative erau în spiritul Pravilei de la Craiova.

Pãrintele lui Petre Pandrea, Ion Marcu (1865-1944), vrednic þãran moºnean ºi iscusit negustor, totodatã, din Balº, venea destul de des la Craiova ºi în momentele de rãgaz, povestea fiilor sãi, despre descinderile, popasurile sale cu diverse treburi în capitala Olteniei. Uneori, în cãruþa sa, trasã de cai, cale de 25 km, lua ºi pe câte un fiu sau chiar doi, ca sã-l ajute, mai ales la supraveghere în târg. Presupun, fãrã sã fi gãsit vreo consemnare în scrierile sale memorialistice, cã micuþul Petre Marcu, aflat în clasele primare, sã-l fi însoþit pe Tata Ion în  vreunul din drumurile de la Balº în capitala Olteniei. E posibil. Existã însã referiri despre primele prezenþe la Craiova ale elevului în bogata operã memorialisticã a lui Petre Pandrea.

În volumul „Garda de Fier. Jurnal de filozofie politicã (memorii penitenciare)”, Editura Vremea, Bucureºti, 2001, volumul cuprinzând texte scrise în închisoarea de la Aiud, Petre Pandrea evocã, în paginile 430-439, motivele care l-au determinat, în august 1915, sã se înscrie la admiterea pentru liceul militar de la Mãnãstirea Dealul (Târgoviºte), examenul desfãºurându-se la Bucureºti. Transcriu pasaje din textul indicat: „Eram însoþit de Nenea, fratele mai mare. (Dumitru, n.n.). Era deºtept foc. Avea ºcoala de notari. Se însurase, avea deja doi copii, cum se însoarã de tineri oltenii. Era om matur, deci. Îmi povestea mai târziu cã, în aºteptarea certificãrii actelor, ne-am fãcut de cap. Sã-i treacã emoþia. M-a luat de mânã afarã, unde-l aºteptam deghizat în costum naþional cu tricolor, ca un ciobãnaº de operetã. Aveam acasã ºi un costum aproape nou, haine cumpãrate de gata de la Englezu, un negustor evreu care aducea marfã direct de la Manchester ºi Birmingham. Acum purtam cãmaºã înfloratã, cu bete multicolore, ºi ghete americane de la Englezu craiovean.” Craiovenii mai vârstnici îºi amintesc ºi în prezent cã Englezu era un magazin particular de confecþii ºi stofe fine de pe Str. Lipscani din Craiova. ªi tot în textul indicat, Petre Pandrea nareazã desfãºurarea examenului de admitere de la Bucureºti, când dupã ultima probã susþinutã la matematicã, profesorul i-a spus: „-Poþi sã pleci. Sã aºtepþi rãspunsul prin gazetã. Nu-þi trimitem rãspunsul acasã, s-o ºtii...“

Am plecat dezolat ºi am purces spre Craiova. Am dat examen de intrare la Liceul Carol I ºi am reuºit pe locul IV. M-am întors acasã sã aºtept ºi acest rezultat, fiindcã fusese ºi aici înghesuialã de candidaþi.

Muica m-a trimis cu vacile la pãscut, în zãvoi. Am luat ziarul la subsuoarã. Acolo, întins sub o salcie plângãtoare, pe iarba înspicatã, deasã, am descoperit rezultatul favorabil de la Liceul Militar Mãnãstirea Dealului.”

Dupã aflarea acestui rezultat, mama celui reuºit la unul din cele mai prestigioase licee ale þãrii intrã în febra grijilor pentru pregãtirea fiului de 11 ani în vederea plecãrii la Târgoviºte. Mama Ana, nãscutã Albatã (1867-1937), purtase ºi purta o grijã „gospodãreascã” pentru fiecare din numeroºii copii ai sãi. În acelaºi text, Petre Pandrea evocã ceea ce i-a spus mamei sale prinsã în grija ºi febra pregãtirilor:

„-Nu-mi pui nimic, nu mai am nevoie. Sunt bursier pe cheltuiala statului. M-am interesat. Ne dã tot, pânã la creion, peniþã ºi penar.” Ceva mai la vale, în acelaºi context, Pandrea continuã rememorãrile din acel moment al anului 1915:

„M-am îmbrãcat în costumul de la Englezu, ghetele îºi stricaserã bombeul lustruit grijuliu. Nu mai aveam nevoie de parodia costumului naþional. Rugasem ani în ºir pe mama ºi pe tata sã-mi cumpere opincuþe ºi au refuzat. Era lucru de ruºine, þãrani sãraci ºi mijlocaºi. Noi eram fruntaºi, negustori, chiaburi.

Neica Ioniþã (Tata Ion, n.n.) s-a îmbrãcat în costum orãºenesc.

El n-a purtat niciodatã de când s-a însurat cu fatã de socru bogat, costum naþional. Purtase în copilãrie ºi în adolescenþã. Opinci n-a purtat.“

În privinþa însoþirii, deºi cel ce urma sã devinã proaspãt cadet era dispus sã plece singur spre liceul din Valea Voievozilor, cel care a hotãrât a fost Tata Ion, iar memorialistul Petre Pandrea îi reproduce cuvintele în contextul menþionat de noi: „-Ce vã bateþi capul? Eu am sã-l duc. Nu l-am dus eu de mânã în clasa I primarã? Îl duc de mânã ºi în clasa I de liceu. Prima ºi ultima oarã, pe urmã se descurcã, ºi cum îºi aºterne aºa va dormi!”

Din acelaºi text, reamintesc, scris în închisoarea de la Aiud, reproduc ºi pasajul cãlãtoriei/drumacului moment rememorat dupã aproape cincizeci de ani de la petrecerea lui: „Drumul spre Târgoviºte, cu Neica Ioniþã, a fost o încântare. De unde ºtia atâtea poveºti, atâtea întâmplãri, atâtea proverbe?

Am plâns la despãrþire; i-a dat ºi lui o lacrimã? M-a luat în braþe ºi i-am mângâiat blãniþa de astrahan de la scurta neagrã, m-a sãrutat pe frunte ºi pe obraji în vipii, m-a dat în primire ofiþerului de serviciu. A plecat cu paporniþa de mâncare în mânã, paporniþã golitã pe drum.

 Am intrat în incinta liceului militar ca un condamnat pe ºapte ani de muncã grea, temniþã grea. N-a fost o temniþã.”

Timp de ºapte ani, între 1915-1922, cadetul Petre Marcu din Balº a fost un elev de elitã, mereu fruntaº la învãþãturã ºi disciplinã ºcolarã.

În vara anului 1958, Petre Pandrea aºternea pe hârtia Jurnalului sãu intim ºi aceste rânduri: „În recentul voiaj craiovean mi-am reînnoit cele mai vechi amintiri, am retrãit anul 1915-1916, vacanþa de varã, când, mic ostaº cu largã pelerinã neagrã, la ºcoala de cadeþi, eram «le chevalier servant de ma soeur en divorce, d’avec sont mari». Domniºoara Crãsnearu. Tanti Mitza. Primul cinema cu Francisca Bertini într-un film tenebros cu «Cobra Neagrã». Apoi, anul final de liceu ºi bacalaureat, 1922-1923. Am trecut pe lângã Biblioteca Aman unde strãjuia Elena Farago, denumitã ºi „catafalcul liric” în calitate de directoare a muzeului. Tiberiu Iliescu întreba pe Eugen Constant: - Ce cauþi pe la catafalcul liric în fiecare zi? / - Coane Tibericã, e o cafeluþã în centru! // Tiberiu Iliescu a apostrofat ºi pe ªerban Cioculescu în mica ºi confidenþiala lui revistã «Meridian»: «apostroful virgulei». (vol. Memoriile mandarinului valah, Editura Albatros, Bucureºti, 2000, pag. 265-266).

În acelaºi volum, tocmai numit la pag. 5, citim urmãtoarele rânduri datând tot din vara anului 1958: „Când aveam 14 ani, tata reflecta sã cumpere o latifundie de o mie de pogoane.
S-a opus mama pentru a avea lichid pentru ºcolile celor opt bãieþi rãmaºi în fiinþã ºi ale nepoþilor rãmaºi orfani dupã feciorul pierdut în primul rãzboi mondial. Nu eram intelectuali, deºi casa duduia de cãrþi ºcolare ºi strãbunicul purtase ochelari, ºi mã aflam la a patra generaþie de „ochelariºti”. Cui aparþineam? Din rãscoala de la 1907 am înþeles târziu cã nu fãceam parte nici din latifundie, deºi puteam cumpãra o mie de pogoane, nici din þãrãnime, nici dintre mercantili, nici din proletariat, ci din mandarinat.”

Casa de care aminteºte memorialistul a fost cumpãratã pentru fiica Teodora, chiar în acei ani, pe strada Fraþii Goleºti, nr. 33, din Craiova. Ea s-a cãsãtorit cu C. Frunzã ºi au locuit câteva decenii împreunã aici, apoi casa în care poposea deseori ºi fratele ºi cumnatul Petre, a intrat în posesia urmaºilor ºi existã ºi azi.

Autorul acestui „documentar”, extrem de succint, segmentat, îl considerã ca pe un preambul, o punere în temã asupra unuia mai amplu, în bunã mãsurã ºi inevitabil ºi el parþial cu titlul „Craiova lui Petre Pandrea”. A fost alcãtuit într-o formulã extinsã, destinat sã aparã ca volum, la una din editurile active din Cetatea Bãniei, în preajma împlinirii a patruzeci de ani de postumitate ai lui Petre Pandrea.