De aproape patru decenii colaborez în mod constant cu articole în presa craioveană. Iar din februarie 1972 sunt prezent, destul de frecvent, şi în paginile revistei Ramuri, publicaţia literar-culturală blazon a zonei. În consecinţă, în sfera activităţii mele publicistice, mă consider ceea ce se poate denumi drept „un rămurist”. Atribut pe care şi-l pot revendica şi alţi colegi întru profesorat, inclusiv Constantin M. Popa, criticul de pregnantă relevanţă şi vizibilitate în actualitatea noastră literară.

Pe parcursul anilor ne-am putut edifica, într-un centru cultural precum Craiova, într-un mod detaliat, minuţios, asupra istoriei presei culturale cercetând colecţiile unor publicaţii de profil, având însă la îndemână şi lucrarea „Presa literară craioveană (1838-1975)” a istoricului literar Florea Firan, apărută în 1976 la Editura Scrisul Românesc. Dar şi alte opusuri alcătuite de cel deja numit, căci „Florea Firan înscrie ferm, în toate contribuţiile şi iniţiativele sale de referinţă pentru posteritatea spirituală românească, semnătura propriei personalităţi.” (Cf. Constantin M. Popa) Desigur că cititorii studioşi posedă şi apelează deseori şi la cele patru tomuri consacrate de Florea Firan revistei Ramuri. Resimţind necesitatea unor noi demersuri, acelaşi prodigios istori literar şi-a reeditat volumul din 1976, în anul 2004, mai mult încă, la aceeaşi Editură Scrisul Românesc, a publicat, în anul 2007, opusul „Presa craioveană, 1838-2007”. În acest volum, Florea Firan include şi descrie succint, şi publicaţiile apărute după 1989 până în prezent, între care sunt prezentate în mod analitic noile serii ale revistelor lunare „Mozaicul” şi „Scrisul Românesc”, ce apar din octombrie 1998, respectiv, anul 2003. La fel se procedează şi în cazul revistei „Lamura”, ce apare din 2001, editată de Direcţia Judeţeană Dolj pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional, preluând titlul omonim, pe cel al publicaţiei apărute la Bucureşti între anii 1919-1928, al cărei prim director a fost scriitorul Alexandru Vlahuţă.

Mai referindu-ne la revista, iată, mai mult decât centenară astăzi, e potrivit să reamintim că periodic, fondatorii C. Şaban Făgeţel şi Dumitru Tomescu ai revistei Ramuri, au semnat articole evaluatoare, de relevare a devenirii concrete a publicaţiei prin calitatea textelor de diverse genuri şi specii promovate în paginile publicaţiei şi, implicit, a numelor importante, din acel moment literar, prezente în cuprinsul revistei.

În perioada interbelică, în Cetatea Băniei, au mai apărut concomitent cu revista Ramuri şi alte câteva periodice literar-culturale de ţinută, într-un interval temporal mai scurt sau mai extins, precum „Năzuinţa”, „Flamura”, „Scrisul Românesc”, „Meridian”, cu un rol benefic în viaţa culturală a urbei şi nu numai. O menţiune: în toate aceste publicaţii pot fi întâlnite nume care au semnat în prealabil în paginile Ramuri, mai mult încă, unele continuau să fie prezente concomitent şi în revista întemeiată în decembrie 1905. Desigur că, între publicaţiile de prestigiu care au apărut şi-şi continuă apariţia în Cetatea Băniei, se situează „Arhivele Olteniei”, însă, aceasta, după cum indică şi titlul ei, se circumscrie unei sfere strict specifice.

Din anii 1947/1948, când dictatura partidului stat a instaurat dirijismul dogmatic în toate domeniile de activitate, încetarea apariţiei revistei Ramuri, nu s-a datorat în primul rând morţii lui C. Şaban Făgeţel. Existau în Craiova, în acel moment, forţe scriitoriceşti, oameni de cultură care puteau să-i asigure continuitatea. Mai mult încă. În anul 1948 a fost naţionalizat şi Palatul Ramuri, cu Institutul său tipografic. „Reapariţia revistei în 1964 se datorează micii liberalizări care a condus la o emulaţie publicistică fără precedent în epocă. (...) Ca spirit, Ramuri este, astăzi, o centenară tânără şi viguroasă.” (Cf. Nicolae Manolescu, Ramuri, nr. 11, decembrie 2005, pag. 1). La seria revistei craiovene, inaugurată în august 1964, a colaborat şi Adrian Marino, începând cu nr. 2, februarie 1967, colaborare susţinută pe parcursul mai multor ani.

În eseul „Mitologii citadine” de Adrian Marino, publicat ca editorial în revista craioveană „Mozaicul”, Serie nouă, nr. 1 [4], ianuarie 1999, marele critic mărturiseşte într-un loc: „Iată, de pildă, cazul Craiovei, de care eu, «ieşean», sunt legat de multă vreme. Cele mai multe amintiri sunt excelente. Studiile macedonskiene, vechea colaborare (care continuă şi azi) la revista Ramuri, apoi cu editura Aius, cu o serie de universitari de bună calitate, nu pot fi uitate.” În acelaşi eseu, reputatul ideocritic mai scrie: „Spiritul craiovean, oltean, este sensibil la inovaţii. O fi având sau nu «spirit pandur» (vorba lui Petre Pandrea), dar de avangardă are, în mod latent, cu certitudine”. În alt loc din textul său ideocriticul îşi exprimă însă o mâhnire, anume, că oferindu-se donaţie un portret inedit în ulei, autentic, al lui Alexandru Macedonski, Muzeului de artă din Cetatea Băniei, n-a primit nici un răspuns. „Tăcere totală. (...) Portretul rămâne deci, în continuare în biblioteca mea, până când... Inspectoratul de cultură («tachinez» discret pe prietenul meu N. Marinescu) va trage, poate, unele concluzii. Ştiu că este un intelectual foarte activ, bine orientat şi intenţionat, cu mult spirit de iniţiativă.”

„Revista Mozaicul. Modernitatea tradiţiei” este titlul explicit, de sobră expresivitate – ca în cazul unor volume de temeinică istorie literar-culturală – titlu pe care Nicolae Marinescu îl conferă recent apărutei sale cărţi la Editura Aius din Craiova. Profesorul craiovean de limba şi literatura română, care este Nicolae Marinescu, oficiind la catedră cu vocaţie şi probitate, fără întrerupere, timp de peste trei decenii, a mai semnat două cărţi, anume, „Europa de acasă” (2005) şi, respectiv, „Clipa captivă” (2008), ambele apărute la aceeaşi Editură Aius. Instituţie de cultură pe care a edificat-o, la începutul ultimului deceniu din trecutul secol XX, împreună cu regretata şi mereu neuitata colegă întru profesorat – Ileana Petrescu.

Aşadar, începutul, pentru profesorul de română Nicolae Marinescu, din învăţământul liceal craiovean, l-a constituit Editura Aius. Momentul a fost precedat, totuşi, o scurtă perioadă, de prezenţa sa, în cursul anului 1990, în fruntea săptămânalului de atitudine civică – „Demnitatea”. În împrejură din acei primi ani de după decembrie 1989,putea să fie un traiect de prim plan în viaţa şi demnităţile de ordin politic. Profesorul de română Nicolae Marinescu s-a dedicat, însă, în continuare activităţii la catedră şi, ca iniţiativă strict personală, individuală şi de ce nu? particulară, s-a implicat în faptele şi actele de cultură, cu o vocaţie indubitabilă, în noile condiţii, în care „dirijismul cultural” a fost înlăturat definitiv.

În ultimii câţiva ani, printre numeroasele cărţi cu caracter memorialistic – ca să folosesc un termen generic – am citit şi câteva scrieri, mărturisiri etc. ale unor personalităţi din urbea craioveană. Extrapolarea semnificaţiilor unor momente în care au fost părtaşi, atribuirea unor merite exclusiv personale, în contextul unei culturi nu doar dirijate, instrumentate, dar şi controlate cu stricteţe de partidul-stat,
mi-au produs o impresie, o apreciere nu întrutotul favorabilă modului de a evalua retroactiv anumite situaţii. Ceea ce nu vrea să însemne că în anii antedecembrişti n-au existat personalităţi – şi încă nu puţine, care au creat şi stimulat valori reale, de înaltă ţinută în unviersul culturii şi artei, valori ce se perpetuează şi în prezent. Voi exemplifica în acest context o astfel de realitate şi cu volumele semnate de Nicolae Marinescu, intelectual craiovean care, asemenea unor nume de anvergură din sfera culturii, distinge cu înţeleaptă măsură, în mod judicios între ceea ce s-a afirmat, s-a constituit şi se constituie ca valoare perenă şi ceea ce este contrafacere, mimetism sau a devenit desuet în epoci succesdive, până în prezent.

Coperta recentei cărţi de Nicolae Marinescu, copertă inspirată sub toate aspectele, realizată de Gabriel Goga, ilustrează adecvat sintagma „modernitatea tradiţiei”, cu portretele în medalion ale lui Constantin Lecca (1807-1887) şi Adrian Marino (1921-2005). Iar reproducerea primei pagini din numărul 100 al revistei explică prima „componentă” a titlului „Revista Mozaicul”. În întregul ei, cartea „Revista Mozaicul. Modernitatea tradiţiei”, lansată în 24 octombrie 2008, la Craiova, a marcat aniversarea a zece ani de la apariţia seriei noi a revistei.

Cartea alcătuită de Nicolae Marinescu, o situez o circumscriu domeniului istoriei literare. Vii, dinamice. Dimpreună cu volumele editate de Aius, Colocviile anuale ale revistei, Premiile „Mozaicul”, continuă să se producă cu vădită efervescenţă şi cu certitudinea perpetuării lor în viitorul apropiat, dar şi pe termen lung. „Rămurist” fiind, în principal, citesc cu mereu sporit interes şi sârguinţă fiecare număr al revistei „Mozaicul”, procur cărţi editate la Aius, particip la colocviile revistei şi desluşesc anumite similitudini între ceea ce profesorul şi literatul Nicolae Marinescu a întreprins şi realizează la Craiova, împreună cu colaboratorii săi, cu ceea ce a iniţiat şi realizează, din 1990 la Cluj, poeta şi universitara Marta Petreu, prin revista Apostrof, editura omonimă şi manifestările iniţiate şi concretizate în aceste instituţii, edificate din iniţiativă personală. De aceea reproduc pasajul inserat la pagina 110, din volumul d-lui Nicolae Manolescu, desprins din publicaţia clujeană: „Mozaicul, revista care s-a impus în ultima vreme, având şi garanţia prestigioasei colaborări, număr de număr, a d-lui Adrian Marino, publică în numărul 8/2000, un excepţional articol al acestuia. Articolul se intitulează «Două Românii ideologice» şi, aşa cum a remarcat şi comentatorul de la Adevărul literar şi artistic, este de splendidă limpezime (...)

În acelaşi număr din Mozaicul, o excepţională descoperire de arhivă aparţinând lui Marius Dobrin, şi anume, câteva acte şcolare ale lui Eugen Ionescu...” (Apostrof, nr. 10, 2000)

La pagina 104 a cărţii sale, Nicolae Marinescu reproduce mesajul lui Adrian Marino, din 11 ianuarie, transmis prin telefon de la Cluj, cu prilejul decernării Premiului „Constantin Rădulescu-Motru”, al revistei Mozaicul, pentru ideologie culturală, mesaj din care transcriu: „După mine, Mozaicul exprimă două valori esenţiale ale culturii române actuale. Mai întâi, ilustrează ceea ce este policentrismul. Spiritul românesc se poate exprima în mai multe centre simultan, divergent, uneori contradictoriu şi de multe ori, cu idei originale. Monopolul centralismului care depindea de vechiul stat s-a spart, acesta fiind un merit fundamental al revistei Mozaicul. Apoi, foarte importantă este orientarea ideologică a revistei. Să nu uităm că Mozaicul este, de fapt, seria a doua a unei reviste paşoptiste făcute de C. Lecca. Deci noi suntem într-o fază de neopaşoptism, de liberalism, de spirit critic, de europenism şi de iniţiative locale creatoare.”

La pagina 59, Nicolae Marinescu expune argumentele care l-au determinat să opteze pentru încredinţarea poziţiei de redactor şef profesorului şi criticului literar Constantin M. Popa, care, iată, continuă să se afle în această ipostază de mai bine de zece ani la revista Mozaicul.

Volumul conţine şi „Bibliografia MOZAICUL 1998-2008”, alcătuită de scriitorul Marin Budică, Laureaţii Premiilor Mozaicul, o consistentă iconografie în secţiunea finală „Colocviile şi Premiile Mozaicul – În imagini”. În anul 2004, între distinşii cu Premiul „Petre Pandrea” pentru literatură s-a aflat şi scriitorul Gabriel Chifu, redactor şef, din 1991, al revistei Ramuri.

În finalul unei însemnări datată „19.07.2008”, Nicolae Marinescu scrie: „Din perspectiva continentală pe care mi-o deschidea hubloul avionului, se contura o neliniştitoare întrebare: «Care e limita până la care pragmatismul nu devine letal pentru om?»” (pag. 34).

Cât timp se produc fapte de cultură în zodia cărora se circumscriu şi cele promovate de revista Mozaicul şi Editura Aius din Craiova, „întrebarea neliniştitoare”, îşi poate afla un antidot, chiar prin astfel de fapte de nobil umanism şi profundă raţionalitate.