Dumitru Păcuraru (n. 1955) a debutat editorial în anul 1988, cu volumul de versuri Miere de viespi (Litera, Bucureşti). Despre existenţa acestui poet am luat cunoştinţă, însă, din câteva recenzii apărute în publicaţii cultural-literare, inclusiv în Ramuri, nr. 8, din august 1989. Cu toate că poetul apelase la serviciile editurii menţionate, care publica volume în regia proprie a autorilor, aceste apariţii erau supuse şi ele cenzurii ideologice din epocă. Avantajul operaţional şi posibilitatea eludării unor versificări cu substanţă evenimenţială, ocazională, puteau constitui şi aceste repere de orientare spre editura Litera.

Volumul de debut al sătmăreanului Dumitru Păcuraru a beneficiat de o variată şi substanţială critică de întâmpinare, printre semnatarii de recenzii şi cronici numărându-se nume precum cele ale unor Constanţa Buzea, Al. Cistelecan, Cornel Moraru, Romul Munteanu, Al. Piru. Nu omitem nici faptul că placheta „Miere de viespi” a fost însoţită de două texte „promoţionale” aparţinând criticului literar Nicolae Manolescu, respectiv, poetului Ion Gheorghe. Astfel că potenţialii cititori de-atunci ai plachetei poetului sătmărean i-au perceput şi ei originalitatea, timbrul personal al rostirii poetice. Spre edificare, vom cita şi noi câteva versuri din poemul „Furia scrierii”: „Scriu la lumina ochilor tăi / sărutul tău / extrage resturile de maimuţă din mine / ca oţetul din vinul oprit / tu eşti nou-născuta agoniei mele / tu eşti creierul mâinii mele / creierul meu cu dinţi / tu eşti străfulgerarea mâniei crescânde a poemului”. După momentul debutului poetul n-a dovedit o anume cadenţă în apariţiile editoriale. Presupun că şi din cauză că s-a angrenat într-o destul de susţinută activitate jurnalistică. Cu intermitenţe, datorită unor împrejurări, am citit şi noi articole semnate de poet în cotidianul sătmărean „Informaţia zilei”, dar şi editoriale ale sale în revista „Poesis”, gândindu-ne, la un moment dat, că autorul lor ar fi putut să-şi alcătuiască, printr-o selecţie personală, o carte cu texte de acest tip. N-a făcut-o până în prezent, după ştiinţa noastră.

În anul 2000 însă, Dumitru Păcuraru revine, într-un mod mai aparte, în orizontul editorial cu, doar parţial, o nouă carte de versuri, Spirit de haită (Ed. Solstiţiu, Satu Mare). Căci acest volum (nou) este organizat în două secţiuni (cicluri), „Miere de viespi” şi, respectiv, „Spirit de haită”. Procedând în acest fel în alcătuirea lui, poetul realizează, programatic, o amplificare consubstanţială a universului referenţial, dar şi o accentuată pregnanţă a ceea ce însuşi numeşte „Furia scrierii”.

Comentatorii anteriori au remarcat şi subliniat, precum bunăoară Cornel Munteanu, în revista Steaua, nr. 5, din 1988, faptul că „Volumul Miere de viespi situează eul liric depersonalizat între ironie şi polemică, un gen de ludic de extracţie expresionistă, pe linia lirismului măştilor lui A. E. Baconsky sau a cochetăriilor silogistice ale poetului austriac Georg Trakl.“ Numele celui din urmă se află şi în titlul unui poem, „Umbra, visul şi moartea lui Georg Trakl”.

În procesul „facerii poemului”, în cazul poetului sătmărean, viziunea iniţială, dată de natură, ca să o considerăm astfel, adică una paradisiacă, este augmentată cu bogate şi esenţiale acumulări livreşti. Asta nu înseamnă, însă, configurarea unei viziuni terifiante, pronunţat haotice, prin care este receptată realitatea exterioară. Dimpotrivă. Agresat de diversele faţete ale fenomenelor în permanentă producere şi manifestare persistentă, poetul îşi asumă, prin însăşi raţiunea lui de-a fi, chiar şi într-o stare de solitudine, acea vocaţie de a le semnifica printr-un discurs poetic propriu. Discurs ce se înfiripă şi „derulează” înglobând în substanţă o sumă de procedee „stilistice”, învederând disponibilităţile discursive multiple în textele ce compun recentul volum Salutator universal (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008).

De data aceasta poetul recurge, dat fiind şi numărul relativ mare al poemelor incluse în volum, distribuirea textelor în cinci cicluri, anume, „Salutator universal”; „Vizitatori nocturni – amintiri din Cimitirul Vesel”; „În sala sânilor pierduţi”; „Sindicatul lupilor”; „O plimbare printre nudişti”. Înclinăm a crede că poetul, în folosirea numărului cinci, în structurarea volumului, are în vedere, într-o anumită simbolistă faptul că acesta reprezintă numărul omului. Ceea ce este legat sub multiple aspecte de manifestările lui, ca expresie a unei reprezentări a existenţei, a unei mentalităţi. În esenţa lor, în sens aristotelian, textele din cele cinci cicluri au aceeaşi substanţă, iar poetul se instituie într-un receptacol detaşat îndeajuns, dar nu în postură contemplativă, pentru a comunica în limbaj expresiv, multiplele aspecte surprinse. Prin filtrul poetului care simte în mod dureros degradarea valorilor umane perene, iubirea, adevărul, binele şi frumosul în jurul lui. Cu o astfel de lume ce se manifestă numai sub imperiul utilităţii şi plăcerii imediate, satisfacerii unor impulsuri instinctive stimulate de produsele diverse, anihilând nobleţea spiritului, poetul se află într-o accentuată gâlceavă cu lumea manifestată în poezia pe care o scrie / se scrie. Şi totuşi, suntem înclinaţi, într-o asemenea stare, să invocăm un vers al cunoscutului poet american Robert Frost (1879-1963), „Din dragoste cu lumea mă certai”. Să cităm însă, din numeroasele pasaje semnificative pe care le-am putea transcrie, în sensul menţionat, din poemele volumului recent al poetului sătmărean: „La ce te gândeşti tu nu este iubire / sunt doar acele mici lopăţele numite urechi / când sunt lipite de cap / şi labii / când stau de strajă la intrarea în vagin” (pag. 126) sau: „«Morţii aprinzând lumânări în amintirea ta» / fixez lanterna pe această imagine / zâmbetul mă întâmpină în vestibul / care vestibul nu este decât intrând / ieşindul / unei conştiinţe încărcate / devastată de iubire // (...) adorm gândindu-mă la tine / iar această scrisoare ţi-am scris-o / acum o mie de ani / după ce am murit / de o mie de ori” (pag. 128).

Şi din aceeaşi zonă de referenţialitate, transcriem în întregime poemul Dăruind un buchet de cuţite: „Ţi-am dăruit un buchet de cuţite / de neastâmpărat argint / suflat cu aur // Aur, smirnă şi tămâie, / vată de zahăr, / cărniţă de iepuri / fierţi în castroane de argint / La picioare, / blăniţe de căprioare, // la trup, / blăniţe de lup, // Dăruind, am dobândit / sălbatic sărut, / de la genunchi în sus” (pag. 195). În titlul unui poem din partea liminară a volumului, poetul ţine să avertizeze parcă, scriind „Incapacitatea textului de a deveni transparent de la prima lectură” (pag. 14). „Avertismentul” ni se pare îndreptăţit. Textualismul şi intertextualismul, ca şi oximoronul şi astfel de procedări scripturale reclamă din partea potenţialului cititor efectuarea unor conexiuni pentru decodarea sensurilor profunde ale poemelor lui Dumitru Păcuraru. Poetul se percepe, prin scrierea textelor sale, într-o situaţie stranie, pe care pentru moment o poate elucida, probabil, tăind „nodul gordian”, scriind „dacă salut şi salut şi salut până nu mai pot / mi se va ridica o statuie, zisă a salutatorului universal?” (...) „anul trecut şi acum 10 ani am salutat / m-am săturat / şi m-am supărat / trec ca mutul pe lângă garduri // nu mai salut”.

„Salutator universal”, cum explicit ni se comunică, este chiar poetul iar salutul său se manifestă, se exprimă prin poezia sa. A nu mai fi „salutator universal” ar însemna astfel să renunţe la a-şi manifesta harul divin. Poate însă un poet autentic să se abţină de la a se exprima prin creaţia sa? Un răspuns, chiar dacă l-am putea considera fie şi provizoriu, îl găsim în finalul poemului „Haruri” de Tudor Arghezi, în care poetul relevând caznele pe care le incumbă creaţia şi la care îl supune însăşi Divinitatea, i se adresează în final acesteia: „Credeai să se găsească un prost atât de prost / Să găurească vântul? – Acela eu am fost”.

Glasul poetului autentic pare în durata momentului unul în pustiu. Dar în durata mai lungă, unul benefic, reverberant, întremător pentru întreţinerea nobleţii spiritului.