Prezent, în mod constant, de peste trei decenii în peisajul publicistic şi editorial autohton, prin articole şi destul de numeroase volume, scriitorul Dan Ciachir (n. 1951, Bucureşti) îşi are un important segment de cititori în actualitatea noastră literar-culturală. Personal, dată fiind diferenţa de vârstă dintre noi, mărturisesc că i-am urmărit cu interes susţinut scrierile chiar dintru începuturile sale publicistice. Iar despre excelentul volum «Când moare o epocă» (ediţia a II-a, Paideia, 2005), am semnat o cronică în revista craioveană Scrisul Românesc (nr. 3-4, martie-aprilie 2006), text inclus în recenta mea carte «Caleidoscop la purtător» (Ed. Aius, Craiova, 2011, pp. 237-240).

Din volumul menţionat, am reţinut - conţinute în texte de evocare - şi câteva repere biografice ale autorului. Voi reaminti, în contextul de faţă, mărturisiri despre descendenţa sa: mama este originară dintr-un sat din sudul Olteniei, iar tatăl, profesor de istorie, era fiul unui preot ortodox român, originar din Basarabia. În copilăria-i timpurie, scriitorul de azi a petrecut anumite perioade de vară la rude pe linie maternă din zona amintită, inclusiv la sora mamei, medic în comuna Maglavit, prilej cu care l-a văzut pe Petrache Lupu, numit de localnici «sfântul». (Capitolul «Oameni întâlniţi o singură dată», pp. 56-59).

„Între lut şi duh - scrie undeva Petre Pandrea - sunt permanente corelaţii. Trăirile şi amintirile infantile, grefate pe magma ereditară, colorează şi determină personalitatea.” (vol. Reeducarea de la Aiud, 2000, p. 79). Între anumite mărturisiri ale lui Pandrea (numele literar al lui Petre Marcu, originar din Balş, care între anii 1926-1932 îşi semna articolele şi studiile cu numele din actele de stare civilă căruia îi adăugase cognomenul localităţii natale, adică semnând Petre Pandrea - Balş, iar din 1932 adoptând, definitiv, numele literar Petre Pandrea), aşadar, între anumite mărturisiri ale acestuia şi unele ale lui Dan Ciachir, mai ales din cele cuprinse în volumul realizat de Leonid Dragomir, intitulat Bucuria de a fi răsăritean - Convorbiri cu Dan Ciachir (Ed. Timpul, Iaşi, 2011), se pot depista diverse consonanţe. Din acest volum, tocmai numit, voi transcrie, în acest context, câteva aprecieri formulate de Dan Ciachir. „Legătura strânsă între finanţe şi cultură există la oameni de stânga, precum Petre Pandrea. A spus foarte bine Barbu Brezianu că Pandrea a reprezentat latura de stânga a generaţiei interbelice. E, într-adevăr, un autor foarte interesant, dar din păcate prolix, redundant, narcisiac... Pandrea, om de stânga care are cuvinte de mare preţuire pentru Nae Ionescu, spunea că banul este concentrat de libertate.” (p.49) Cunoaştem textul lui Petre Pandrea, cu titlul «Enigma lui Nae Ionescu», publicat în revista modernist-avangartistă craioveană Meridian, Anul VI, nr. 23-27, din 1944 (pp. 20-35), din care reţinem partea finală: „Dacă este adevărat că Dumnezeu a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa, dacă este adevărat că a pus în anumite suflete câte o scânteie divină, atunci Nae Ionescu a avut în toată fiinţa sa ceva divin şi ceva magic. Diabolicul şi divinul se împleteau în el într-o superioară armonie.” Voi menţiona, neapărat, că textul din revista craioveană, apărută, cu unele intermitenţe, între 1934-1946, sub conducerea scriitorului şi profesorului Tiberiu Iliescu (1906-1978), cu mici modificări, intitulat simplu «Nae Ionescu», a fost inclus de Petre Pandrea în impunătoarea sa carte «Portrete şi controverse» (vol. I, Editura Bucur Ciobanul, Bucureşti, 1945).

În volumul realizat de Leonid Dragomir, pe verso-ul foii de titlu putem citi câteva menţiuni esenţiale despre devenirea profesională, intelectual-culturală şi spirituală a acestuia (n. 1967, Piteşti), care a mai publicat, în 2009, o carte de factura celei pe care o avem în vedere în prezentele rânduri, volum intitulat Mihai Şora - O filosofie a bucuriei şi speranţei (Editura Cartea Românească, Bucureşti). În capitolul II «Cultura nu este realitatea ultimă», Leonid Dragomir, invocând textul Gânduri despre Nae Ionescu de Dan Ciachir, consideră că mult controversatul filosof şi profesor (conferenţiar de fapt) de la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, în anii interbelici, reprezintă pentru preopinentul său un model, Dan Ciachir ţine să clarifice lucrurile, afirmând: „Nu; pentru mine Nae Ionescu este un maestru. Deşi nu
l-am cunoscut în carne şi oase, am descoperit în el o cale, căci aparţineam aceluiaşi mod de valorificare a existenţei ca şi el.” (p. 21) Şi încă un pasaj despre acelaşi Nae Ionescu: „El spune că cultura nu este realitatea ultimă. Se poate trăi şi fără cultură, în schimb nu se poate trăi fără credinţă. Există, aşadar, un primat al misticii.” (p. 27)

Într-un alt loc, vorbind despre Prilejul, ca dar, sintagma îi aparţine lui Dan Ciachir, acesta explicitează: „Prilejul este nespus de important. Ceea ce unii numesc noroc, eu aş numi prilej, pentru că norocul poate fi numit şi un hazard, precum câştigul la loto sau o moştenire, pe când prilejul vine de la Dumnezeu, evident prin oameni, şi ai o mare responsabilitate faţă de prilej. Iosif Sava, Tuţea, Paleologu au reprezentat prilejuri ce mi s-au acordat, fiecare pe o anumită latură. Invitaţia la Serata muzicală a lui Iosif Sava a fost atunci, la 31 de ani cât aveam, un prilej pe care l-am primit printr-o prismă simbolică. (...) De la acea emisiune a lui Iosif Sava am început să înţeleg că existenţa este ca un concert în care tema revine.” (p. 62)

Prilejurile pe care le evocă scriitorul i s-au oferit, cu preponderenţă în Bucureşti, urbea sa natală, precizând: „Eu am avut privilegiul de a trăi numai în Bucureşti. Este un privilegiu.” (p. 64) Şi iarăşi nu pot rezista «ispitei» de-a reaminti mărturisirile, aprecierile nu tocmai favorabile despre Bucureşti şi bucureşteni pe care le face Petre Pandrea în convorbirea, extinsă şi sistemică, cu scriitorul Ion Biberi (1904-2000), inclusă de acesta în celebra sa carte de convorbiri Lumea de mâine (Editura Forum, Bucureşti, 1946).

În „Argument”, textul liminar al cărţii, Leonid Dragomir expune motivele temeinice care l-au determinat să realizeze volumul de convorbiri cu Dan Ciachir, fiind un cititor fervent şi avizat al scrierilor sale. Aceste convorbiri - mărturiseşte mai tânărul eseist, doctor în filosofie din 2003 - au avut loc pe parcursul anului 2010. Întrebările pe care i le-am adresat au fost stârnite în general de lectura cărţilor sale”. (p. 6) Parte din cele vreo opt cărţi semnate de Dan Ciachir, avute în vedere de iniţiatorul volumului pe care l-a realizat încă relativ tânărul eseist, le-am parcurs şi noi cu interes, aş îndrăzni să afirm, printr-o «lectură studioasă». Chiar dacă oarecum prin grile diferite. Asta nu înseamnă însă că o lectură personalizată a unui cititor mai mult decât septuagenar, licenţiat al Facultăţii de Filologie clujene, nu-şi poate circumscrie aprecierile sale în paradigma celor mărturisite în cartea «Bucuria de a fi răsăritean - Convorbiri cu Dan Ciachir». Mai ales că, înclin să cred că o astfel de carte a fost gândită cu scopul de a marca împlinirea, în cursul anului 2011, a şase decenii de viaţă, o vârstă semnificativă oricărei persoane, iar în cazul de faţă a unei personalităţi de anvergura lui Dan Ciachir, în actualitatea noastră cultural-spirituală.

Demersul lui Leonid Dragomir poate fi considerat unul de natură programatică, ghidându-ne după întrebările problematizante şi - în unele cazuri - scurtele intervenţii spre propria sa clarificare şi, în consecinţă, a potenţialilor cititori.

Pornind de la relatările evanghelice, Leonid Dragomir precizează chiar dintru începutul convorbirilor, că din acestea reiese că „Hristos nu pare a-i avea la inimă pe oamenii de carte, pe cei care vor fi numiţi, începând cu secolul al XIX-lea, intelectuali. (...) Credeţi că lucrurile stau într-adevăr aşa?” Aşadar, mai tânărul eseist porneşte demersul său programatic, problematizant de la o premisă în care îşi are ca temei scrierile evanghelice, dar şi de la o realitate privită diacronic asupra modului de raportare a intelectualilor la divinitate, până în prezentul nostru. Scriitorul Dan Ciachir, dublat de eruditul, de cărturarul care s-a edificat astfel pe sine în devenirea sa, îşi formulează aprecierile şi mărturisirile, într-un discurs textual elevat, chiar şi în pasajele cu accente polemice la adresa unor intelectuali din actualitatea noastră culturală, lipsiţi de simţul interior întru «trăirea credinţei». „Credinţa în Dumnezeu ţine de normalitatea omului” - este titlul primului capitol al cărţii, iar propoziţia este citată, cum procedează mai tânărul eseist pentru fixarea titlurilor celor opt capitole ale volumului, considerând că citatele alese sunt «definitorii pentru profilul intelectual şi viziunea de ansamblu a lui Dan Ciachir.»

Titlul primului capitol ne reactivează în memorie, cel puţin în ce mă priveşte, ceea ce Mircea Eliade scria, cu mai multe decenii în urmă: „A fi, sau mai degrabă a deveni om, înseamnă a fi religios.” (Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, trad. Cezar Baltag, Bucureşti, 1981, p. IX) Credinţa religioasă, trăită, mărturisită, asumată de intelectualul Dan Ciachir este cea creştină ortodoxă răsăriteană. Celui de-al II-lea volum i-am transcris deja titlul, din care am citat pasaje relevante. În succesiunea lor celelalte şase capitole au ca titluri următoarele citate din Dan Ciachir: „Generaţia Criterion m-a fascinat”, „Românii sunt imuni la ideologii”; „Existenţa este un concert în care tema revine”; „La noi, comunismul a fost boicotat prin paseism”; „Sunt mai întâi creştin ortodox şi apoi român”; „Am stat în timp ca-ntr-un fotoliu”.

În partea finală a volumului, sub titlul generic „Eseistica lui Dan Ciachir”, sunt inserate şapte recenzii la cărţile scriitorului, semnate pe parcursul ultimilor câţiva ani de Leonid Dragomir.

Din multitudinea de consideraţii pe care le-am putea continua în legătură cu volumul
l-a care ne-am referit, voi mai evidenţia un fapt de ordinul evidenţei pentru un cititor fervent. Dan Ciachir este un estet de marcă în discursul său scriptural şi-mi voi susţine aprecierea, fie şi numai printr-o singură ilustrare a afirmaţiei personale, transcriindu-i rânduri precum acestea: „E drept că multor teologi le lipseşte cultura laică, pentru a face, de pildă, un studiu despre marele poet Ion Barbu. Alţii nu pot să treacă de Vasile Militaru sau Nichifor Crainic, la care, după părerea mea, cu excepţia unor poezii de închisoare inspirate de suferinţă, nu e poezie, ci material didactic creştin.” (p. 42) Dan Ciachir scrie într-o limbă română de reală frumuseţe.

Marele poet şi filosof român Lucian Blaga, fiul preotului ortodox Isidor, acesta la rândul său fiu al preotului ortodox Simion, marele scriitor şi gânditor Lucian Blaga, persecutat de regimul totalitar comunist, n-a încetat să scrie nici în anii când nu putea să-şi publice poeziile, eseurile, studiile, aforismele. Abia în anul 1977, i-am putut citi un aforism ce se constituie într-un permanent memento pentru întreaga românitate: «Limba română este întâiul mare poem al unui popor». (vol. Elanul insulei, ediţie îngrijită de Dorli Blaga şi George Gană, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977).