Apreciatul interpret Tudor Gheorghe a împlinit anul acesta, la 1 august (născut 1945), vârsta de 70 de ani. Este, fără îndoială, o vârstă a posibilităţilor de bilanţ şi de definire a creaţiei unui artist, doar că Tudor Gheorghe face parte dintre artiştii, puţini, greu de definit, în ciuda a ceea ce cred unii dintre cei ce îl văd pe stradă, îi vizionează spectacolele sau citesc puţinele lucruri pe care le scrie presa despre el.

Se poate spune că este un brand al Craiovei, că este un brand al cântecului românesc, că este o minune în faptul că vreme de aproape cinci decenii cucereşte mereu publicul şi are la spectacole săli arhipline.

Sunt adevărate toate acestea, dar puţini sunt cei ce ştiu ce se află în spatele prezenţelor pe scenă, care sunt adevăratele dimensiuni ale muncii lui Tudor Gheorghe, care este zbuciumul creaţiei sale, pentru că la el nu este vorba doar de talent.

Primele semne ale înclinaţiilor muzicale s-au manifestat din copilărie, pe câmp, cum povesteşte însuşi artistul (în Mircea Pospai, Tudor Gheorghe, în umbra menestrelului, Editura Scrisul Românesc/ Creatio, Craiova, 2010). Adică atunci când şi el, ca toţi copiii de la ţară, pe la mijlocul veacului trecut, înainte de colectivizare, mergea cu părinţii la muncile câmpului. Familiile se ajutau între ele, munceau azi la unul mâine la altul, împreună, spre a li se părea mai uşoare acele munci. Şi, din când în când, câte unul din cei ce îl mai auziseră pe copilul Gigi cântând, îi spunea să mai zică ceva din gură, să treacă timpul mai repede. Tudor îşi aminteşte asta, iar ca imagine i-a rămas în memorie un păr în care îi plăcea să se suie şi să cânte, dovadă că spiritul histrionic începea să-şi arate faţetele şi deja îşi dorea să-l vadă şi să-l admire oamenii.

Ei, dar ar mai fi ceva de spus, despre începuturi şi despre rădăcinile talentului. Între bunicii şi străbunicii lui au mai fost unii cărora le plăcea să cânte, iar tatăl său, nenea Ilie Tudor din Podari (decedat, din păcate, de curând), admirabilul poet şi scriitor, a fost aproape toată viaţa şi cântăreţ la biserică.

A moştenit, deci, Tudor Gheorghe darul de a cânta, dar i-a şi plăcut să înveţe acest lucru. Aşa că, în vremea copilăriei, nu era nici o împrejurare unde să fie lăutari – la nunţi, la horă, la botezuri – şi unde el să nu stea prin preajma lor şi să-i asculte. Aşa a memorat toate melodiile şi toate versurile cântecelor, într-o vreme în care nuntaşii mai comandau lăutarilor şi câte o baladă, de exemplu. Nu se gândea, însă, atunci, că o să cânte cândva şi el, aşa ori altfel. Altele îi erau frământările şi alte griji îl măcinau, chiar şi copil fiind. Tatăl a fost arestat politic şi a stat vreo şapte ani în închisoare (din cei 22 la care fusese condamnat), mama muncea pe unde putea şi aducea câte o bucată de pâine pentru copii. Pe la şcoli s-a strecurat cu greu, mergând chiar la nişte rude din Arad spre a urma prima clasă de liceu. Aşa era atunci pentru copiii celor consideraţi „duşmani ai poporului”.

Nici la facultate n-a fost mai uşor. După ce dosarul a scăpat ca prin minune la înscriere, în primii ani s-a „străduit” să nu ia note mari, spunând bazaconii pe la examene, pentru a nu avea medie de bursă. În acel caz, trebuia să aducă adeverinţe cu veniturile părinţilor şi s-ar fi aflat ceea ce reuşise să ascundă, că tatăl era la închisoare politică, ceea ce însemna automat şi excluderea din facultate. Altfel au stat lucrurile în ultimii ani, când în România a venit o perioadă de oarece dezgheţ ideologic, tatăl i s-a întors acasă, iar studentul Tudor I. Gheorghe a putut să arate că era între cei mai buni.

A urmat cursurile Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică, clasa Eugenia Popovici, avându-i ca asistenţi pe Mihai Mereuţă şi Marin Moraru, iar printre profesori figurau Ovidiu Drâmba (plecat dintre noi în această primăvară) şi Ion Zamfirescu. Pe timpul studenţiei a mai şi lucrat, fiind angajat pentru câte un rol la Teatrul Giuleşti.

La absolvire, deşi avusese oferte tentante din Bucureşti şi de la mai multe teatre din ţară, a ales Craiova. N-a fost primit chiar cu pâine şi sare. A debutat, pe scena craioveană, în Cocoşul negru de Victor Eftimiu, dar, neagreat prea tare de cele două regizoare ale teatrului, a trebuit să muncească enorm şi să arate ce poate. Aşa a făcut câteva roluri memorabile, până i-a venit ideea să împletească arta actoricească cu muzica.

Vorbeam la un moment dat despre înclinaţiile precoce ale lui Tudor pentru a cunoaşte cântecele, ascultându-i pe acei lăutari ai satelor, păstrători adevăraţi, la vremea aceea, ai valorilor folclorice. Dar a mai fost ceva: i-a plăcut poezia. El ştie pe de rost aproape întreaga mare poezie românească, de la Ienăchiţă Văcărescu şi Dosoftei până la Marin Sorescu şi Grigore Vieru. Aşa s-au conturat pilonii pe care Tudor Gheorghe şi-a construit extraordinara sa carieră: cunoaşterea şi înţelegerea muzicii adevărate româneşti, memorarea marii poezii şi suprapunerea, peste acestea, a talentului actoricesc.

După ani şi ani de studiu intens, debutează, în 1969, în propriul său recital, „Menestrel la curţile dorului”. Au urmat spectacolele „Şapte balade” şi „Mioriţa”, bine primite de public şi de mari personalităţi ale culturii române (Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eugen Barbu şi alţii). Apoi, de prin 1972, recitalurile „Acolo unde-s ‘nalţi stejari” şi „O soaré la museu”, sub auspiciile Muzeului Literaturii Române, spectacole la care a avut probleme cu cenzura şi a fost apărat de Alexandru Oprea. O importantă etapă a documentării sale a fost în 1976, prin detaşarea la Institutul Naţional de Folclor din Bucureşti, unde a lucrat sub îndrumarea unor specialişti de marcă: Mihai Pop, Emilia Comişel, I. Amzulescu, Tiberiu Alexandru şi a aprofundat ceea ce începuse la Craiova, cu Aurelian Popescu, de la Filiala Craiova a Academiei Române.

Apoi, a revenit la spectacole şi, chiar dacă nu a neglijat actoria, le-a acordat acestora o remarcabilă importanţă. Acum, la cei 70 de ani ai artistului, ar trebui poate menţionate toate spectacolele sale şi chiar spus câte ceva despre fiecare, dar nu o putem face în spaţiul restrâns al acestui articol. Să spunem totuşi că un recital precum „Nopţile poetului”, în care a cântat numai pe versuri ale lui Mihai Eminescu şi ale lui Alexandru Macedonski, era ca o încercare de împăcare, peste timp, a celor doi mari poeţi. Şi că recitalul „Rădăcinile de dor”, după o singură reprezentaţie în sala mică a Teatrului Naţional din Craiova, a fost interzis. Şi chiar i s-a interzis, în 1987, lui Tudor Gheorghe să mai facă spectacole, rămânând doar actor.

Chiar dacă a crezut că „după Revoluţie va fi o explozie de adevăr, de frumuseţe în spectacole”, Tudor avea să constate cu amărăciune că nu era aşa şi a aşteptat vreme de aproape şapte ani până să urce din nou pe scenă, ca menestrel, după care avalanşa creaţiei sale a devenit incredibilă. Şi a spectacolelor la fel. Spectacolele simfonice „Anotimpurile”, realizate împreună cu artişti profesionişti dirijaţi de Marius Hristescu, câte unul pentru fiecare anotimp, spectacolele cu taraf, spectacole cu cor de copii („Diligenta cu păpuşi” ar merita memorare integrală de către fiecare copil), spectacole de atitudine civică precum „Mie-mi pasă!” sau cele de reînviere a muzicii psalmice româneşti, de reconstituire a muzicii din perioada interbelică sau cele explicit dedicate slăvirii limbii române şi cunoaşterii poeziei româneşti – toate s-au bucurat de extraordinare aprecieri din partea publicului. Tudor Gheorghe a găsit mereu alte şi alte valenţe în bogatele-i resurse creatoare şi interpretative, mereu s-a reinventat, dar niciodată nu s-a alăturat curentelor deja inventate sau la modă prin showbiz-ul românesc.

Practic, spectacolele lui Tudor Gheorghe au fost nişte imense săli în care oamenii au ascultat cu plăcere recitându-se/ cântându-se poezie românească din toate timpurile, trăind bucuria receptării deopotrivă a creaţiei literare şi a celei muzicale. Ştiinţa lui Tudor Gheorghe este în a alege poeţii şi poeziile. Când un spectacol precum „Lecţia” porneşte de la poeţii Văcăreşti, Cantemir, Dosoftei, Miron Costin sau Grigore Ureche, se opreşte o clipă la Conachi, la Anton Pann sau la Alecsandri, ne reaminteşte patriotismul patetic al lui Dumitru Matcovschi sau Alexei Mateevici, nu uită de creaţii valoroase ale lui Mihai Beniuc ori ale lui Tudor Arghezi şi se încheie, în aplauze mai mult decât prelungite, cu cântece pe versurile unora dintre cele mai sensibile poezii semnate de Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Adrian Păunescu sau Grigore Vieru – înseamnă că acel spectacol chiar capătă valoarea unui demers cultural autentic şi merită bucuria de a-l viziona. Poeziile şi cântecele alese nu au doar darul de a-i servi menestrelului pentru o lecţie de limba română, cum se aşteaptă spectatorii, ci se asamblează pertinent într-o veritabilă lecţie de viaţă. O lecţie deopotrivă de cultivare a respectului pentru limba română, de patriotism, de civism, de morală. Spectacolul este şi un semnal, un strigăt disperat peste o lume care se macină pe sine de la o zi la alta, spulberându-şi ramul şi rădăcinile în bătaia vânturilor.

La finalul unui spectacol (recitalul „Taina cuvintelor”) de la Sala Palatului, organizatorii i-au oferit artistului Premiul „Biletul de Aur”, pentru vânzarea, în timp, a peste un milion de bilete la reprezentaţiile sale. Aşadar, peste un milion de români (nu numai din ţară, ci şi din toată Europa, din America şi Australia) au vibrat ascultând poezia neamului, admirabil pusă pe note de un artist unic.

Să nu uităm însă nicicum marile sale roluri din teatru, excelând în piese de Shakespeare, Marin Sorescu, Dumitru Radu Popescu.

Tudor n-a fost prea mult invitat la televiziuni, dar el a atras publicul la spectacolul adevărat, în sală, unde niciodată n-a avut locuri libere. La Bucureşti a ţinut, seară de seară, timp de o săptămână, spectacole la Sala Palatului. Toate s-au jucat cu casa închisă, iar sala a fost de fiecare dată plină mai ales de tineri, demonstrând că nu aceştia sunt cei lipsiţi de gusturi, ci lipsa gustului în aproape tot ceea ce li se oferă în ziua de azi îi face să nu aibă de unde alege.

Cred că Tudor Gheorghe ne va surprinde în continuare, că va găsi noi formule de spectacol, dar este posibil să apară şi ceea ce puţină lume se aşteaptă: poetul şi prozatorul Tudor Gheorghe. Poeziile proprii care i s-au regăsit în spectacole, cu menţionarea sau nu a autorului, mă îndreptăţesc la asemenea gând, tot astfel cum cred că omul pe care l-am ascultat povestindu-mi, practic, o carte întreagă, ar putea fi un excelent prozator.

Ştim, de multă vreme, că spectacole ca ale lui Tudor Gheorghe nu vor mai putea fi văzute poate niciodată, iar asta nu doar pentru că există, prin definiţie, unicitatea actului artistic, ci pentru că la el Dumnezeu a înmănuncheat câteva haruri, în momentul potrivit al istoriei: vocea, actoria, dragostea de poezie şi de cântec, capacitatea de a se reinventa, extraordinara putere de muncă. Iar toate acestea când lumea românească tradiţională este furată fărâmă cu fărâmă de mrejele modernismului şi globalizării, valorile se pierd sau sunt înlăturate, acoperite nonşalant şi iresponsabil de pseudovalori sau valori străine spiritului nostru, încât, dacă vreodată va trebui (şi s-ar putea asta, istoria n-a început şi nu se termină cu generaţiile şi conjuncturile de azi!), să nu găsim firele de care să ne agăţăm. Tudor Gheorghe ne reaminteşte, credibil şi deloc ostentativ, că nu trebuie să uităm limba, istoria, părinţii, morala strămoşească.

La cei 70 de ani, Tudor Gheorghe începe spectacolul celei de a doua tinereţi. La mulţi ani, cavaler neobosit al Limbii Române şi al speranţelor noastre!