Bernard Moradin-Stern îşi pregătise, ca de obicei, un bruion şi mai multe tabele sinoptice pe care, „închis” în biroul său, le studia cu glas tare, foarte atent, concentrat. Unul dintre cosocietari, Mosari Schein, acţionar mărunt dar psiholog de reputaţie internaţională, făcuse odată remarca următoare: „Moradin-Stern poate parcurge un bilanţ financiar tot aşa cum un Barenboim examinează, suveran, o piesă muzicală descoperind imediat tonuri, sunete, falsete, pasaje distonante sau tempo-uri incomplete care, sigur, altora le rămân neobservate”.

Ar fi vrut să verifice câteva însemnări dar, privindu-şi ceasul, îşi aminti că programase să ia dejunul împreună cu Michael Rudel. În mod obişnuit, când prânzea singur, cobora la barul Kapulsky, situat la mezaninul Bursei de diamante. Localul era gălăgios, se vorbea întruna şi repede, israeleşte, însă linia de serviciu pe scaunele înalte din faţa tejghelei era promptă şi el putea să termine masa în cel mult jumătate de oră. Astăzi se folosi de dreptul lui consorţial ca să-l invite pe Rudel în sufrageria rezervată consiliului patronal la ultimul etaj al blocului-turn, în cupola Iaffe nof – un fel de belvedere rotativă. Vizitatorul aşteptat, oaspetele de fapt, unul foarte frecvent mai ales într-o anumită perioadă cu scandaluri penale în presa tel-aviviană, era, indiscutabil, piesa de greutate din lumea propriu-zisă a literaturii româneşti din Israel, iar carismaticul Bernard Moradin-Stern, deşi absorbit de managementul unei renumite dinastii financiare, instaurase, fără urmă de „poză”, un soi de cordialitate cu elita intelectuală a comunităţii româneşti; prezenţă autoritară dar învăluitoare şi calmă, el însuşi intelectual bine informat, capabil să dezvolte o teorie, să emită asocieri despre literatură, istorie şi mentalităţi, făcea figura unui magnat darnic, mărinimos, cu deschidere de spirit, pe care îl cultivau, în aventura lor de a supravieţui, mica breaslă scriitoricească şi câţiva muzicologi. B.M.-S. era speranţa tuturor de-o sponsorizare sau a unor profituri de orice fel; sensibil, generos, impresionabil, se lăsa tapat cu multă uşurinţă. Niciodată de pozeuri şi diletanţi, indiferent cine încerca să acceadă în favoarea vreunuia. Refuza ferm, liniştit, politicos, dar cam rece şi nu lipsit de o notă maliţioasă: „Îndemnul meu, deşi nu cred în «direcţii» literare, e că scriitorii au nevoie de o piaţă adevărată şi nu doar o joacă de-a publicatul…” De aceea, aroganţi şi ranchiunoşi, sau numai ingenui, îl vorbeau de rău, că-i întortocheat şi meschin, colportau că a încerca să te apropii de B.M.-S. e ca şi cum i-ai cere audienţă lui Benjamin Netanyahu şi dacă ai norocul să fii admis ca pretendent de stipendii, trebuie să eviţi, negreşit, întrebări de „elementară delicateţe despre receptarea în revistele literare a cărţilor publicate”, la fel cum şi o „speculaţie de burtă-verde”, anume: „Recunoaşterea valorii literare, de foarte multe ori, se traduce prin vânzări – miza financiară, potenţialul comercial al cărţii, adică prin rating-ul de librărie. Or, de vreme ce plăteşti, suporţi prestări de servicii cu tarife discreţionare, costurile mari, în condiţii de monopol, de pe piaţa de carte, normal e să-ţi scoţi banii investiţi, ca în orice afacere capitalistă serioasă… Aşa cred eu ca persoană care se ocupă de literatură din afara profesiunii sale. Ca diletant, adică. Vânzările de artă literară, însă, se supun aceloraşi reguli ca tranzacţiile comerciale cu pietre preţioase – fief-ul meu, ca preşedinte al Băncii de diamante şi, în mod egal, conform cu articolele lui Filip Shapiro, ca „prezident al mecenatului de expresie română din Israel”. În cazul de faţă – adăuga B.M.-S. cu o şiretenie bonomă - doar sponsor, ca… potenţialitate… Cu alte cuvinte, venerabile, e aşa cum spunea, în morala unei fabule din secolul trecut, marele Caragiale: „Una-i Ştrul/ şi alta Şmul”…; una-i magnatul de diamante şi alta…”.

Rudel avea nevoie de un împrumut de patru sute de mii de shekeli, pe termen de un an, ca să lanseze un nou hebdomadar pe româneşte, păstrând titlul celui vechi, care se prăbuşise, şi să recupereze micul apartament în care a funcţionat redacţia „Inclusiv”.

Cu figura lui de robot căruia i se defecta din când în când programul vocal, mai ales atunci când se emoţiona, Rudel pronunţase silabisind caaare (aici se poticnise puţin) s-a pppprăbuşit. El era un extraordinar arhitect de presă, un gazetar de rasă, şi Moradin-Stern, care îl cunoştea destul de bine, încă din şcoală, din România, era convins de faptul că noul „Inclusiv” va fi primit favorabil în tribul românesc – în contra direcţiei oportuniste din lumea redacţiilor de ziare. Totuşi, mută subiectul discuţiei din plan jurnalistic în social.

– Părerea mea, dacă vrei s-o cunoşti…

– Te rog!

– Părerea mea e că ziarele româneşti de la noi trag să moară din pricina amatorismului unui cutare patron de presă - manager ŕ la faimosul Monsieur Jourdain! – dar şi din neputinţa unor grafomani mărunţi, care dacă vor să scrie prin ziarele româneşti, ar trebui mai întâi să înveţe limba română, să pună mâna pe nişte manuale de şcoală primară. Nu mai citesc publicaţiile astea, am renunţat… sunt pline de erori grosolane de stil şi frazare, ca să nu mai vorbesc de cele strict gramaticale. Asta, pe de o parte. Pe de alta, nu e de conceput un ziar cu câteva sute de cititori! E ca o pantomimă, zău! De acord, e şi consecinţa… dramatică… Unii au murit, alţii-s bătrâni, foarte bătrâni… dar, un ziar care apare în două, trei sute de exemplare e un ziar ratat… Vor supravieţui numai revistele care se vor a-dap-ta! În primul rând e nevoie de idei, idei noi cu care poţi să seduci publicul!… Uite-un exemplu: primesc un ziar londonez de după-amiază, Metro. Uneori nu apuc decât să-l răsfoiesc, dar n-am de ce să-l pun deoparte, să-l recitesc mai târziu; tot ziarul e pe format tabloid, articole scurte… Mă uit doar la ce mă poate interesa…

Când au ajuns la cafea, discuţia despre seria nouă a publicaţiei lui Mişu Rudel se încheiase. Bernard Moradin-Stern se aplecă înainte, luă cupa de coniac şi-o ridică în faţă, ca la un toast. „Un proiect are mai bine de nouăzeci la sută şanse să devină o himeră, dacă nu forţezi de puţinul de zece la sută… Forţezi prin tenacitate şi râvnă, chiar şi printr-o doză de fanatism… Îţi urez succes! Succese! Matale eşti un jurnalist de mare calibru, ai ceva din Stelian Popescu şi Blumenfeld, ai ceva şi din Pamfil Şeicaru, din fericire, sau din păcate, nu ai deloc meteahna lor pentru şantaje!… Fă o publicaţie bună – un ziar la orizontul masei medii, unde sunt adrenalina şi jocul intereselor, motivaţiile care ţin de sionism. N-am îndoieli că proiectul tău e serios şi că vei reuşi! Aşa încât, continuase el cu fineţe, confesional, împrumutul e aprobat şi, mai mult, vreau să-ţi acord şi o tantiemă de instalare! Mazal Tov!”

Aici Rudel, care-şi schimbase brusc expresia, roşu la faţă, zăpăcit, efectiv, ca şi cum nu s-ar fi aşteptat ca B.M.-S. să-i spună chiar aceste cuvinte, ţâşni în picioare, îi luă mâna şi i-o scutură violent.

– Eşti un Ghepard lampedusian, un protector pe cai mari… Eşti un Bibescu, prinţul Antoine Bibescu!!! Era foarte emoţionat şi încerca să se calmeze şi să găsească o formulă de mulţumire cât mai potrivită şi, când părea că a găsit-o, izbucni încă uimit, gâfâind: Bbbbernard, eşti un mooodeeel şi un prieten! Să fii sănătos! Eşti uuun Zaddik* !