– Ce e „imaginaţia speranţei”? Unde se află această facultate?

– E acolo a priori sau ea trebuie să fie plantată, crescută, întreţinută? E înnăscută sau făcută, cu alte cuvinte?

– Imaginaţia speranţei este un dar nativ care se adânceşte prin educaţie. Fecioara Maria este o figură emblematică în acest sens. Avea har, adică avea mintea deschisă la făgăduinţele cereşti ale imposibilului, iar sufletul ei nu era alterat de limitări şi prejudecăţi. Totodată, fusese iniţiată de timpuriu în religia Vechiului Testament şi credea în profeţiile care anunţau venirea lui Hristos.

– În Şcoala creştinismului, Kierkegaard spunea că minunile şi învăţăturile lui Hristos au provocat „un scandal al raţiunii”, pentru că El a propovăduit o credinţă fondată pe imaginaţia binelui şi a speranţei. Vindecările miraculoase se petreceau prin conlucrarea Domnului cu minţile celor care credeau că El îi putea tămădui. Nu se pomeneşte nicăieri în Noul Testament de oameni sceptici care să se fi lecuit cu ajutorul îndoielii. Scormonirea tendenţioasă, în căutare de explicaţii şi „dovezi ştiinţifice”, ignoră forţa iubirii altruiste.

– Obligatorii sunt modelele: mai întâi modelul christic, deschizător de drumuri ale minţii, care ne învaţă să ne învingem egoismul şi comoditatea, pentru a ne dedica celorlalţi şi pentru a-i ajuta să-şi redescopere originea divină; apoi, exemplul vestitorilor-martiri ai lui Iisus, care i-au răspândit mesajul pretutindeni; cărţile Sfinţilor Părinţi şi ale marilor gânditori; faptele făuritorilor de bine, pilda celor care au supravieţuit ca prin minune celor mai cumplite adversităţi, a celor care au învins boli incurabile graţie credinţei întemeiate pe „imaginaţia speranţei”. Modelele sunt faruri în întuneric, sunt puncte de reper care nu te lasă să te rătăceşti în cele mai grele momente ale vieţii. Ele alcătuiesc o hartă a cerului pentru cei plecaţi pe mare, ca să mă exprim metaforic.

– De curând, vorbind despre distrugerile sufleteşti din închisorile comuniste, Horia-Roman Patapievici a apelat la metafora pânzei de păianjen, ca să explice cum s-a putut extermina elita intelectuală a acestei naţii. Dacă rupi pânza păianjenului, el a doua zi o poate reface întocmai; dacă o rupi a doua oară, el o ţese din nou, mai încet, iar dacă o rupi şi a treia oară, el va interioriza trauma şi nu va mai şti să o facă la fel. Cu alte cuvinte, imaginaţia speranţei ar putea fi distrusă prin supunerea individului la traume continue. Au fost însă şi excepţii.

– Până la urmă, vorbim despre credinţa în nevăzut, invocăm prezenţa „Marelui Absent”, uitând mereu că El nu este undeva departe, în afara noastră, ci Îl avem în noi ca sâmbure lăuntric. Să ne aducem aminte de unde venim şi încotro ne ducem. Fără această imaginaţie a speranţei suntem condamnaţi nu doar la pierdere şi deznădejde, ci şi la nimicnicie.

– Există, oare, o şcoală a imaginaţiei speranţei? Mergi la ea, te pui şi înveţi...

– Viaţa este o scară pe care urcăm. Treptele nu sunt egale. Unele par imposibil de suit, şi totuşi, dacă avem lângă noi călăuze care să ne întindă câte o mână, ca să ajungem mai sus, dacă avem la îndemână câte o carte care să ne înveţe cum să depăşim obstacolul, dacă încercările ce ni se dau pe drum ne deschid mintea, ne putem pomeni pe neaşteptate chiar pe treapta unui înalt, de nevisat la început. Dar cea mai importantă în acest suiş este starea de veghe. Atunci când veghem, suntem la rândul nostru vegheaţi. E ca atunci când te rogi şi la un moment dat te umpli de linişte.

– Scrisul este desfăşurarea imaginaţiei pe hârtie, pe ecranul laptopului sau al telefonului mobil. Este o facultate a minţii pândită de primejdii: primejdia vanităţii, primejdia disperării, primejdia instinctelor care bruiază limpezimea gândului. Ea are însă un aliat puternic, la care, dacă apelează, e salvată: speranţa dătătoare şi făcătoare de bine. Eu cred că scrisul trebuie să fie altruist, să vină cu daruri bune înaintea cititorilor şi cu o ramură de măslin. Ramura de măslin nu face aluzie la compromis. Să ne aducem aminte că, în unele icoane, îngerul îşi însoţeşte Buna Vestire cu acest însemn al împăcării pământului cu cerul.

– În ceea ce mă priveşte, nu aş putea face o diferenţă. Scrisul este o formă de manifestare a imaginaţiei care, în virtutea speranţei, te poate lua de jos, ca să te ridice în locuri unde altfel nu ai putea ajunge. Aşa cum am mai mărturisit, pentru mine scrisul este un mod de a mă ruga şi de a fi mai aproape de Dumnezeu. Cât despre trăirea pe viu a acestei dimensiuni, ea este desigur cu mult mai ardentă şi mai copleşitoare, deoarece ea vine din speranţa Domnului în creaţia sa, în care sunt şi eu cuprinsă.

– Cine Îl evacuează pe Dumnezeu din viaţa, din gândirea, din lecturile şi din scrisul său se goleşte de sens şi se condamnă la neant. Credinţa te face puternic şi greu de manipulat, de aceea, cei care impun ateismul urmăresc slăbirea minţii şi pierderea punctelor de reper. Astfel, ei urmăresc să creeze o masă de manevră pe care s-o conducă după plac. Am trăit destul în comunism, ca să ştiu cum s-a procedat. Dar o asemenea impunere dă naştere totdeauna unei reacţii contrare, stimulând întoarcerea la credinţă.

– Care e concretul imaginaţiei speranţei? Sau poate că ne ajută mai mult dacă la această subtemă a discuţiei introducem văzutul & nevăzutul (imaginaţiei) speranţei?

– Imaginaţia speranţei te face să percepi palpabilul ca pe un dar al nevăzutului.

– Desigur, regimurile totalitare, prin faptul că tind să controleze şi să îngrădească libertatea individuală, pot stimula imaginaţia speranţei care găseşte supape în creaţie, în credinţă, în demersuri spirituale compensatorii. Dar să nu uităm că imaginaţiei speranţei i se opune imaginaţia malefică a torţionarilor, a delatorilor, a celor care manipulează şi trag sforile puterii discreţionare. Democraţia autentică, prin încurajarea prosperităţii economice şi sociale, dă naştere acelei stări de bine şi de confort, bazată pe competiţie şi pe dorinţa de câştig meritoriu. Nu cred însă că laicizarea Occidentului se datorează în primul rând acestei normalităţi, din punct de vedere material. Aş spune mai curând că ororile ultimelor războaie mondiale şi împărţirea lumii în sfere de influenţă politică au dus la răsturnarea standardelor morale de altădată. Răul incomensurabil pe care oamenii şi l-au făcut şi continuă să şi-l facă unii altora a clătinat temeliile creştine ale Europei. Imaginaţiei speranţei i se opune în continuare imaginaţia prigonirii, a distrugerii şi a deznădejdii. Această imaginaţie negativă se instalează după aşa-zisa evacuare a Domnului din lume, evacuare care echivalează până la urmă cu sinuciderea. Răul nu te face liber, ci te împinge în prăpastie.

– Aveau, într-adevăr, ca numitor comun, credinţa. Imaginaţia fiecăruia era iluminată de nădejdea că binele pe care îl aşterneau în scris, ca şi cel pe care îl dăruiau celorlalţi, în viaţa de zi cu zi, era sortit să rămână în memoria cunoscuţilor şi a urmaşilor ca model călăuzitor.

– Sunt sigură că da. Ea este cea mai frumoasă moştenire la care ne putem gândi.

– Privim în jos, ca să ne ferim paşii de alunecare, de cădere, de izbire. Căutăm spre pământ, ca să vedem ce răsare din tot ce am semănat, dar şi ca să ne îngropăm morţii. Aprindem lumânări la mormânt în speranţa Învierii. Privim în sus, spre cer, ca să fim ocrotiţi din Înalt până la capăt.

– Dacă textul este, de pildă, Predica de pe munte, când îl citim cu sufletul, timpul dispare şi suntem deodată chiar acolo, lângă El. Ne vom cutremura, căci ce ne spune, răsare din imaginaţia divină a iubirii.