(Tulipánfejű kakasok)

Din sufletu-mi răsăriţi în lume,

să prindeţi aripi, cântecele mele,

dansaţi, voi, pintenaţilor

cocoşi cu capul de lalea.

Ridicaţi-vă pe umerii mei,

chemaţi-mi un nou răsărit

cântând în fiece zi

chiar şi-n cele însemnate cu roşu.

Nu-mi smulgeţi părul,

dacă necazul mă găseşte,

umflaţi în pene, purpurii,

inima să-mi ocrotiţi.

Vol. Dispari durere (Tűnj el fájás ), 1949

(Ki viszi át a Szerelmet)

Dacă fiinţa mi s-a înecat,

cine va adora vioara greierului?

Flacără, cine va sufla-o pe creanga ninsă?

Cine se va răstigni pe curcubeu?

Cine va îmbrăţişa plângând, şoldurile

stâncilor alungindu-le-n câmpii cu brazde moi?

Cine va dezmierda, mânate în ziduri,

părul, venele?

Şi pentru credinţi ruinate, cine va ridica

din înjurături catedrale?

Dacă fiinţa mi s-a înecat

cine va speria vulturul?

Şi cine va duce, strânsă-ntre dinţi,

Dragostea, pe celălalt mal?

Vol. Cine duce Dragostea dincolo (Ki viszi át a szerelmet), 1957

(A város idézése, 1972)

Cunoşteam doar turnurile zânelor, într-adevăr. Pentru că mi-era uşor zborul, ca respiraţia. Roţile de păpădie mi se învârteau în cer, nu scârţâiau şi unde erai tu, gând, plumb al diavolilor? Dar a venit o dimineaţă ce mi-a aţâţat avântul, încât am scuipat din mine beşica basmului şi am păşit pe ţărâna cea adevărată. Am dobândit cuţit, praştie, toiag şi repejor şi o furie pe măsură, deoarece stăteam în secetă. Pe pajişte concertau lăcuste, brice deschise, iar în coşuri negre muştele culegeau saliva mieilor, sângele nevinovat şi lacrimile lor. Plesneam gâza înaripată, praştia-mi ţintea soarele. Şi, pe când a dispărut şi apa, am urcat în înalt cu călcâiele-mi scânteietoare, mi-am urcat lacrimile în vârful mesteacănului. Şi am zărit Oraşul, roţile imaginaţiei deja umblau pe acolo zornăind. Dacă oraşul este doar înălţime, cum umblă acolo, pe multele trepte, cai şi roţi? Un cioban mirosind a rom, cu un chip de zeu, mi-a răspuns din drum: Du-te acolo, dragule, şi vei afla!

Cu timpul, binecuvântat şi pălmuit sunt de mâinile oraşului. Renăscându-mă în vocea lui de clopot veşnic tremuram în cartea deschisă, leagănul mântuitorilor. Ridicând capul vedeam Oraşul, morarii în flăcări de făină, în aburi pe vopsitorii de pânze. Am văzut soldaţi, preoţi ce mărşăluiau cu minereul conştiinţei prin tot felul de bresle. Pintenii căpitanilor de cavalerie, scrijelind geamul, jigneau la sânge sufletul de sticlă al damelor. În vis, vânători reguli, mă împuşcau în piept. Şi am văzut teatrul dăruirii; cerbul, întins în căruţă, ridica spre fereastra înaltă, brânduşa prinsă între copite pentru cea mai frumoasă doamnă. Ca un blestem se apropia spre mine consiliul chirurgilor beţi. Mi-ar fi tăiat piciorul stâng pentru porcii lor, dar o binecuvântată mână m-a smuls din suflarea lor.

Cu timpul, binecuvântat sunt, deoarece a păşit peste capul meu ţigăncuşa, când, întins pe marginea oraşului, priveam mieii norilor. Mă înec şi acuma, pentru că, trecând prin iz de tei şi puşcărie, fratele meu măcelarul aducea cu el mirosul abatorului, când trebuia să împărţim patul. Pe un roib jupuit venea mereu în amurg, jupuit şi el. Dar până în zori, în aşternut îi creştea pielea la loc, ca să-l jupoaie din nou. Doar păpuşile pictate şi călăreţii de cozonac se mai luptau pentru noi, în câmpul basmului. Între timp, toamna, dinspre munţii cu comoţii cerebrale, cobora caravana vinului spre carnea trupului, spre sângele prelucrat şi s-a trezit în mine fraza: Lumea asta a îmbătrânit. În faţa vitrinelor am închinat imnuri ceasurilor de buzunar: Grăbiţi-vă! Degetul meu îndemna ceasurile din turn: Grăbiţi-vă! Pe plete, şapca mea şcolărească a înflorit. Stejarul din stemă a-nceput să vâjâie cu putere. Sufletul elevilor de demult, muşchii condamnaţilor la galere s-au trezit în acest simbol. Unde sunt florile ce ne-nsoţesc? Cu faţa palidă de renunţare, azi am ales dintre patru cărări pe a noastră, o urmez? Iar roba mea nu-i prăfuită, ci plină de cenuşă sub tunătoarele site.

Traducere din limba maghiară de