O înşiruire, pe cît de logică, pe atît de insolită, de autoportrete executate cu peniţă muiată în nisip, dar şi cioplite în relilef sau desenate cu cărbune scos din subteranele literaturii de factură dostoievskiană întîlnim în cea mai recentă carte a lui Gabriel Chifu, intitulată fragmente din năstruşnica istorie a lumii de gabriel chifu trăită şi tot de el povestită, apărută la editura Ramuri din Craiova, cu sprijinul Administraţiei Fondului Cultural Naţional.

Fragmentele narate sînt ca nişte aşchii sau cioburi de timp, decupate dintr-o fereastră prin care un copil priveşte cu nostalgie spre propriul său trecut, ce se ramifică în prezent, dar şi în viitor. Cioburile de timp sînt astfel aranjate încît evenimentele din copilărie se amestecă cu scene din adolescenţă sau cu cele din perioada curentă, cea a maturităţii. În acest sens, „istoria lui Gabriel Chifu” e, de fapt, o radiografie a propriului său eu, surprins în vertijul timpului, o istorie la fel de specteculoasă şi de crudă ca istoriile lui Suetonius sau ca Radiografia pampei a lui Manuel Estrada. Scriitura e caldă şi rece, incisivă în litera ei, dar şi nostalgică în spirit. Autorul îşi „fotografiază” , din toate unghiurile posibile şi imposibile, devenirea. El este cel care este. Dar şi cel care nu este şi nu poate fi: „Am fost pus greşit în acest corp – scrie el. Aş fi putut să fiu altul, cel adevărat. M-aş fi putut deplasa altfel, nu păşind cu picioarele acestea, care mă încurcă, mă ţin pe loc, ci mergînd/păşind/înaintînd cu vîntul şi cu ploaia. Aş fi putut privi nu cu ochii celor care doar sporesc ceaţa, ci cu stelele şi cu lumînările aprinse, şi cu luna, căci şi ele sînt o privire”. Sau, dacă nu privire, atunci alţi ochi, cu care fiinţa noastră contemplă cele nevăzute, ce aşteaptă momentul prielnic să iasă în lumină. Căci ce sînt altceva astrele în viziunea sa (vorbesc de Gabriel Chifu) decît nişte prelungiri ale ochilor noştri mai mult sau mai puţin lăuntrici, cu care „pipăim” încercînd să descifrăm o parte din tainele întunericului? Dacă stelele sînt prelugirea ochilor, elementele sau chiar natura însăşi nu constituie altceva decît o prelugire a cuvintelor, a limbajului universal, accesibil, în momentele de revelaţie, eului profund: „Aş fi putut vorbi nu cu propoziţii – spune poetul –, ci cu iarba care înverzeşte, cu pomii care înfrunzesc, cu apele care curg, cu lumina care creşte, şi scade, şi iar creşte.” Şi, desigur, adăugăm noi, cu întunericul ce luminează şi ne potopeşte orice clipă. Vremelnic ni s-a dat însă acest trup pe care trebuie să învăţăm să-l locuim împăcaţi cu noi înşine şi cu tot ce se află în jurul nostru. „Uneori mi-e limpede, spune autorul, că am nimerit cu totul în altă parte decît se cuvenea să ajung şi mă străduiesc crispat să mă acomodez, să nu se vadă că mă aflu din greşeală aici şi că nu aceasta este casa mea”. Ci casa mea e lumea, sînteţi voi, care locuiţi, asemenea mie, în alte „corpuri”, care în esenţa lor ne sînt străine. Noi nu sîntem altceva decît chiriaşi vremelnici care le vor părăsi mai devreme sau mai tîrziu, pentru a popula alte trupuri în hăul existenţial. „Nu am nici o îndoială, excalamă poetul, că am nimerit într-o poveste în care n-am ce căuta”. De aici, probabil, şi prima concluzia: viaţa pe care o trăiesc nu e, de fapt, viaţa mea, ci a altcuiva, povestită de „o străină gură”, care e, totuşi, a mea... Urmează şi a doua, plină de întrebări neliniştititoare, căreia nu-i găsesc răspunsul decît prin alte întrebări: „Ce înseamnă suferinţă, ce înseamnă plăcere, ce înseamnă familie, trup obosit, timp care curge, a înşela, riduri, boală, a eşua, a pierde, a nu fi, ce înseamnă?”.Probabil, nimic altceva decît nişte praguri ale existenţei. „Nu m-a întrebat nimeni cînd am fost întocmit aşa, cînd am fost aruncat în acest vîrtej trist şi smintit” de oase, de sînge şi de carne. Sfaturile pe care şi le dă poetul sînt contradictorii, alambicate: „Să nu aştepţi altceva decît poţi primi. Să nu doreşti altceva decît poţi deveni.” „Un arhitect absolut a rînduit lucrurile şi m-a cuprins şi pe mine între ele, întocmindu-mă într-un chip înfricoşător şi admirabil. În cartea sa au fost toate mădularele mele.” Acelaşi arhitect a aruncat cartea fiinţei aparent la întîmplare, într-un loc pe cît de insignifiant, pe atît de mirific: Calafatul natal. Cartea s-a deschis la prima pagină, în martie ‘54, într-o cameră închiriată de la doamna Stănescu, „într-o iarnă de pomină: o iarnă ca o vestire.” Zăpada trecea de acoperişuri, Dunărea îngheţase, iar lumina abia dacă răzbătea prin ninsoare. Apoi, după cîteva săptămîni, s-a deschis la o altă pagină, în curtea familiei Duţescu... Acolo, „cînd bătea vîntul mai tare, aveam sentimentul că doboară pereţii firavi...” . Vîntul care bătea prin Calafat dărîma pereţii scoţînd în stradă, mai ales în ziele de 1 mai, 23 august, 7 noiembrie sau 30 decembrie, steagurile roşii şi pe cele tricolore, precum şi fotografiile tovarăşilor, ai puternicilor zilei. Copilul se bucura, dar şi plîngea. A plîns cînd a murit Gagarin. A plîns cînd a murit Laika. La moartea tovarăşului Stalin n-a plîns, pentru că s-a născut cu un an mai tîrziu. A plîns însă la moartea lui Dej. „Mi-amintesc precis: stăteam pe bordura străzii, lîngă părculeţ, cu biţă, cu gelu, cu mircea”, cu toţii vărsau „rîuri de lacrimi”: „Vai de viaţa noastră, ziceam, şi acum ce-o să ne facem, ce-o să se aleagă de noi, fără EL?!”.

La cîţiva ani, după moartea lui Dej, i s-a arătat pentru prima dată îngerul: „l-am zărit în oglindă, în spatele meu”. Pe copilul de 14 ani l-au impresionat aripile, nu albe, ci argintii, şi faţa, care era chiar faţa lui, luminată de un zîmbet blînd, stingher, prietenos...

„Toate cruzimile din istorie de pînă acum, afirmase cîndva, într-un articol, Vintilă Horia, şi-au avut o justificare, pentru că s-au desfăşurat într-un fel sau altul, aşa cum e logic să se desfăşoare pentru împlinirile din veac”. Totul se trage dintr-o ordine de mîntuire a lumii şi dintr-o dezordine de păcat ce se împletesc între ele. Pentru o singură filă din cumplita carte a istoriei, autorul romanului Dumnezeu s-a născut în exil nu găseşte nici o justificare. E vorba de Revoluţia din Octombrie 1917, cu care încep, după opinia sa, toate ororile lumii contemporane. Nu ştiu dacă Horia Vintilă a avut dreptate sau nu. Istoria prezentului, cu toate tarele ei, ne face să privim cu alţi ochi trecutul nostru apropiat. Justificat sau nu, percem astăzi cu alţi ochi începutul şi sfîrşitul comunismului, şi nu numai al lui. fragmente din năstruşnica istorie a lumii... de Gabriel Chifu are meritul de a surpinde lumea dintr-un unghi mult mai nuanţat. El nu se leapădă de trecutul său, din simplul motiv că acesta face parte din fiinţa lui. Revelator, în acest sens, e un scurt pasaj din capitolul Ieşirea din comunism: despre dosare, turnători, securişti, vieţi măcinate, speranţe neîmplinite, din care voi spicui cîteva fraze: „Cineva a cerut la CNSAS să verifice posibilele legături cu securitatea ale celor din Consiliul USR. După doi ani, am primit răspunsul ştiut: nu făcusem poliţie politică, aveam însă dosar de urmărire. N-am fost niciodată să-l văd. Nu vreau să aflu cine
m-a turnat, cine au fost ticăloşii din preajma mea... Nu vreau să-i cunosc, iar, dacă-au închis ochii, nu vreau să le tulbur somnul”, şi asta deoarece ştie că „un arhitect absolut a rînduit” ca lucrurile să se petreacă astfel. „Turnat într-un corp eronat, într-o viaţă eronată. În nişte întîmplări eronate, eu n-am făcut altceva decît să-mi împlinesc destinul”.