Filmele lui Sergiu Nicolaescu

În decurs de 20 de de ani, conform propriilor sale declaraţii, un număr de peste 130 de milioane de spectatori români ar fi urmărit „nemuritoarele” pelicule realizate de Sergiu Nicolaescu. Pentru cinematografia românească această cifră reprezintă un record ce nu va putea fi depăşit nicicînd. Cu bune şi cu rele, Sergiu Nicolaescu, pentru marele public, e un mit. Să ne scoatem sau să nu ne scoatem în faţa seniorului pălăria? Aceasta-i întrebarea pe care adesea mi-o pun cînd văd rulînd pe micul ecran, pentru a cîta oară, celebrele sale pelicule, care pe mine, mărturisesc că, uneori, mă calcă pe nervi, deşi, alteori, mă las sedus de patriotismul pe care îl degajă...

L-am întîlnit la începutul lui decembrie în urmă cu mulţi ani la Chişinău... Afară bătea crivăţul, spulberînd zăpada subţire ce se aşezase pe străzi. Ne încălzeam (eram ceva mai mulţi!) la o cafea şi o ţigară, contemplînd urgia de afară. Senatorul ne vorbea mereu despre proiectele sale. Pomenea des de România. Era un patriot. Era mîndru de performanţele pe care le realizase de-a lungul anilor.

Prezenţa sa era cumva umbrită de vizita pe care s-a întîmplat s-o facă tocmai atunci, la Chişinău, Nikita Mihalkov. Asta îl întrista cumva, dar nu-l deranja peste măsură. Cînd venea vorba de Mihalkov ce se bucurase la Chişinău de o primire triumfală, senatorul ocolea subiectul. Pe faţa sa se aşternea o nobilă indiferenţă. Nu se pronunţase în nici un fel despre opera confratelui său sosit de la Moskova. Dar expresia feţei sale exprima mai mult decît orice cuvînt.

Era limpede că Sergiu Nicolaescu se simţea mult mai important decît Nikita Mihalkov. Îl auzeam parcă murmurînd în sinea sa: „Mai lăsaţi-mă cu Mihalkov. În fond ce-a făcut pînă acum? Piesa neterminată nu-i o capodoperă. Dacă aş fi turnat-o eu, ar fi fost, desigur, altceva. Sînt acolo nişte accente care mie unuia nu-mi plac. Scenele de isterie sînt prea meschine. Eu le-aş fi dat o notă trimfală. Cît despre final, ce să mai vorbim! Fuga pe iarbă şi aruncatul în iaz sînt trase de păr. Apa era doar pînă la glezne. Eu aş fi făcut să ajungă pînă la brîu. Şi aş fi aruncat acolo şi o buturugă cu o scorbură imensă, în care aş fi pus un şarpe, aşa, pentru efect... După părerea mea, şi Cehov a greşit scena finală. Iar Mihalkov n-a îndreptat-o în nici un fel, deşi asta, cum să vă spun, se cerea aproape de la sine. Cît despre celelalte realizări, ce să vă mai spun... Eu m-am plictisit şi de Gară pentru doi, şi de Oblomov, şi de Fata pentru zestre. Sînt, desigur, scene în Bărbierul din Siberia care au în ele ceva măreţ. Dar sînt prea tendenţioase. Prea hollywoodiene şi prea puţin ruseşti. Păi dacă urmăreşti să triumfe spiritul slav, de ce te iei după americani!?”. După cum vă spuneam, distinsul senator nu ne-a vorbit despre Mihalkov. Tăcerea sa a fost însă grăitoare. El a continuat să ne vorbească, desigur cu discreţia necesară, despre audienţa filmele sale. Am rămas profund impresionaţi. Numărul spectatorilor din Est ajunsese la cifre ce atingeau ordinul sutelor de milioane, dacă nu cumva al miliardelor.

La Petersburg şi Moskova Sergiu Nicoalescu se simţea ca la el acasă. Peste 500 de milioane de ruşi îl cunoşteau (asta se întîmpla, repet, pe la sfîrşitul anilor nouăzeci, acum desigur cifra s-a dublat sau poate s-a triplat) şi-l salutau pe stradă... Mai bine zis nu-l salutau, căci nu prea aveau cum să-l salute şi asta deoarece senatorul apărea destul de rar în mijlocul lor, ci scoteau doar pălăria în faţa filmelor sale ce invadaseră marile ecrane...

Am abandonat subiectul Rusia şi am trecut la China.

Cam cîţi chinezi benefeciaseră urmărind filmele sale? l-am întrebat.

O, acolo cifrele erau de-a dreptul monstruoase. Lui Sergiu Nicolaescu îi era pur şi simplu ruşine de performanţa sa. Cifra chinezilor trecea cu mult de un miliard.

— Un miliard! am exclamat.

— Cu mult peste, a zis senatorul, fluturîndu-şi mîna în aer. Aduceam statului român un venit anual de circa 2-3 milioane de dolari. Aduc şi acum. Sînt o adevărată uzină vie.

Şi după o clipă de tăcere, în care l-am privit admirativ:

— Gîndiţi-vă: în decurs de 20 de ani numărul spectatorilor români care au vizionat peliculele mele e de 130 de milioane. Buun... Numărul e mai mare de 6 ori cît populaţia României... E o statistică şi asta, nu-i aşa?

— Mai încape vorba, am spus.

L-am întrebat apoi cum a funcţionat la el comanda socială. În sensul că această comandă a venit de la sine sau a trebuit singur autorul să-şi facă loc cu coatele şi să lupte pentru ea?

Sergiu Nicoalescu era, de felul său, un luptător. În ceea ce priveşte „coatele”, el prefera să ducă o luptă mult mai demnă.

— Nu i-am cunoscut pe Ceauşeşti, adăugă el, dacă faceţi cumva aluzie la asta. Nici pe el, nici pe ea. Iar părerea mea despre ei e una execrabilă. Am spus-o de multe ori în public şi o spun şi acum: Ceauşescu a trăit ca un mare dictator, dar a murit ca un cizmar. Pe mine mă interesează marile destine. Destinele măreţe. Vă mărturisesc că am fost preocupat, într-o anumită perioadă, de Antonescu. Dar apropo de asta: iată un amănunt semnificativ. Ceauşescu a fost judecat la Tîrgovişte într-o clădire care cîndva a aparţinut armatei române. Într-o clădire în care Antonescu a funcţionat ca comandant. Scuzaţi cacofonia dintre timp şi comandant. Uneori e greu de evitat... Dar ce ziceţi? Nu-i aşa că amănuntul e interesant? Putem vorbi aici de o spirală a istoriei? Pe de o parte de măreţie, pe de alta de nimicnicia ei!

Şi privind pe geam, senatorul povesteşte în amănunt despre execuţia Ceauşeştilor. Scena cu tab-ul. Cea de pe coridor, unde ei ţipau de parcă ar fi fost duşi la înjunghiat. Trebuiau să fie demni. Ce-ţi rămîne într-o astfel de clipă decît să ţii capul sus?! Amintiţi-vă de moartea mareşalului... Aţi văzut scena filmată? Antonescu mergea uşor cocoşat. Brusc, mareşalul îşi îndreaptă spatele, uite aşa! (Senatorul se scoală de pe scaun şi-i imită mersul!) Ajunge cu paşi sigur în faţa batalionului de execuţie şi rosteşte clar: „Trăiască Romania!” Ceauşescu a murit, repet, ca un cizmar. Asta spune foarte mult despre caracterul unui om. Iată cine ne-a condus destinele vreme de un sfert de secol...

În privinţa morţii Ceauşeştilor aveam o altă variantă. Nu am îndrăznit însă să-l contrazic. Senatorul era atît de sigur pe el şi atît de hotărît să-şi apare punctul de vedere, încît dacă vreunul dintre noi ar fi încercart să-l contrazică, nu m-ar fi mirat să-l provoace la duel... Tocmai citisem că înainte de execuţie, Nicolae Ceauşescu mirosea frumos, în timp ce din trupul Elenei, probabil din pricina spaimei, se ridica un miros pestilenţial.

Din vorbă în vorbă, am ajuns şi la Revoluţia română şi la celebrele împuşcături. Aici senatorul avea teoria lui despre megafoane şi felul cum fusese potenţată energia (nemulţumirea) masei... Totul funcţionase după un scenariu logic. Pus la cale în culise.

Veni vorba şi despre disidenţi.

Disidenţii stăteau pe culoar şi habar nu aveau ce se întîmplă în stradă. Pe Dinescu, de pildă, l-a urcat pe tanc securistul care îl păzea. El l-a scos din casă. Iar Caramitru l-a văzut de la distnţă şi l-a chemat la ordine.

Pe cine? am întrebat.

Senatorul a dat a lehamite din mîini?

Cum adică pe cine!? a exclamat el bălăbănind din mîini. Pe Mircea... Aşa au ajuns în balcon. Şi apoi la televiziune?

Maestrul era destul de pornit.

Am vrut să-l întreb ce are cu Mircea? Şi de ce se enervează cînd aude numele lui.

M-am abţinut. În materie de bărbăţie, senatorul nu spuporta nici un fel de concurenţă. El era Mihai Viteazul şi nu avea nevoie de nici un fel de Mircea în preajma lui... Aţi înţeles?