La aniversarea a şaptezeci de ani de la naşterea lui Nichita Stănescu, Nicolae Manolescu scria: „Nici unul dintre poeţii contemporani n-a avut asupra poeziei de după război influenţa pe care a avut-o el. I s-a recunoscut de la început întâietatea care i-a fost rareori contestată, în pofida faptului că literatura din ultimele decenii n-a dus lipsă de poeţi foarte buni.”

Într-adevăr, în epoca postbelică, au apărut poeţi de primă mărime, care au schimbat, la modul profund, faţa literaturii române. În ciuda perioadei anacronice pe care a traversat-o societatea românească de-a lungul celor patruzeci şi trei de ani de totalitarism, cu unele excepţii, desigur, şi cu tributul plătit puterii, literatura română, şi în special poezia, au cunoscut o dezvoltare neobişnuită, paradoxală, comparabilă, poate, cu perioada interbelică. În acest sens, mult hulita afirmaţie a lui Nicolae Breban, precum că dictaturile creează premisele apariţiei unor genii, pare să conţină o mare doză de adevăr. În vremea dictaturii, energiile se canalizează spre un singur ţel. Ele nu se risipesc în mii de acţiuni mărunte. Ţelul acesta este lupta cu sistemul. Drept una din armele cele mai teribile e folosit cuvântul. Cuvântul devine o grenadă ce poate exploda la fiecare pas, iar literatura un teren minat. Sub dictatură metafora înfloreşte. Se transformă într-o lupă, într-un telescop prin care poţi contempla corola de minuni a lumii. Frumuseţea şi adevărul – care nu poate fi rostit decât într-o formă acoperită – devin la rândul lor arme care trec din mâna artistului în mâinile masei, încărcând-o încetul cu încetul, de mânie... Dar o dictatură presupune şi obedienţă, aliniere la ideologie, laşitate, perversiune. Dă-i cezarului ce-i al cezarului şi vei trăi liniştit. Vei trăi liniştit, dar nu şi împăcat cu tine însuţi. Totuşi, dacă stăm să ne gândim mai bine, între ravagiile democraţiei şi cele ale dictaturii care ar fi de preferat? Istoria şi statistica ne pot demonstra cu prisosinţă că geniile se nasc şi în epoca marilor privaţiuni şi în epocile când libertatea îşi lărgeşte graniţele.

Cum a fost creat totuşi haloul de poet unic, ce înconjoară azi numele lui Nichita Stănescu? Care ar fi explicaţiile acestui fenomen, ale acestei actualităţi îndelungate şi ale fascinaţiei pe care continuă s-o exercite Nichita Stănescu asupra vieţii noastre literare?

„Nu atât de valoarea în sine (totuşi neîndoielnică) este vorba în astfel de cazuri – spune Nicolae Manolescu – ci de o anumită capacitate a ei de-a fi reprezentativă la un moment dat pentru o întreagă literatură; fie ca act de pionierat, fie ca o culminare a unui ciclu istoric...” Afirmaţia directorului României literare e valabilă, în parte. Şi poeţii avangardişti, începând cu Tristan Tzara, Urmuz, Saşa Pană, Gherasim Luca, Gellu Naum au făcut o operă de pionierat (de care a profitat şi Nichita Stănescu), şi cu ei se încheie o epocă, şi totuşi, istoria literaturii române nu-i consemnează ca pe nişte piscuri. Mutaţiile pe care le-a produs opera poetică stănesciană nu au fost mai radicale decât cele ale avangardiştilor, impactul asupra cititorilor şi chiar asupra creatorilor şi, mai ales a criticilor, a fost însă mult mai puternic. Prin urmare, de unde provine această fascinaţie? Vorbind despre modul în care se propagă opiniile în masă, Gustav Le Bon spunea: „Mentalităţile şi credinţele se propagă prin mecanismul contagiunii şi foarte puţin prin acela al raţionamentului...”. Concepţiile masei, mai afirma Le Bon, se stabilesc la cârciumă, prin afirmaţie, repetiţie şi contagiune. Contagiunea, după opinia aceluiaşi autor, se propagă pe verticală, pornind de la păturile populare şi ajungând apoi şi la elite. Propagarea aceasta se produce prin forţa irezistibilă pe care o dă prestigiul. Iar prestigiul nu este altceva decât fascinaţia pe care o exercită asupra spiritului nostru o anumită persoană, o operă sau o doctrină. Fascinaţia are darul de-a paraliza, scrie acelaşi Le Bon toate facultăţile noastre mentale (critice), „umplându-ne spiritul, de uimire şi respect”. Vorbind despre mecanismele care contribuie la propagarea opiniilor ce duc la crearea unor curente, Le Bon avea în vedere mişcările muncitoreşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Observaţiile sale sunt însă valabile pentru orice fenomen de masă, inclusiv unul cultural. Accentul este pus pe două elemente, aparent contradictorii: locul de gestaţie a ideilor (cârciuma, lupanarul, la care s-a referit şi Eminescu în poezia „Împărat şi proletar”) şi prestigiul unui lider. Dacă analizăm din acest punct de vedere fenomenul receptării operei lui Nichita Stănescu, vom putea trage concluzia că în cazul de faţă sunt îndeplinite ambele condiţii ale ipotezei avansate de Le Bon. Punctul de plecare al faimei sale de poet de geniu ar trebui căutat şi în „lupanar”. După cum ar trebui căutat şi în tendinţa regimului de a impune masei un sistem propriu de valori. Probabil poetul a intuit cât se poate de clar acest mecanism al psihologiei masei şi
l-a exploatat, cum altfel, decât în folosul său. Birtul, cârciuma gălăgioasă au fost creuzetele unde au fermentat ideile şi, probabil, metaforele stănesciene. Iar orgoliul regimului s-a transformat într-o scenă pe care aceste idei şi metafore, printr-un exerciţiu de prestidigitaţie, de magie, au fost aruncate, în sunetul alămurilor, masei avide de noutate. Tot lupanarul a fost şi punctul de unde a început propagarea operei sale poetice. Nichita Stănescu nu a fost un creator solitar, ci unul care-şi „exercita” arta în public. O mare parte din poeziile sale au fost concepute atunci când poetul se afla într-o anumită stare euforică şi era înconjurat de un anturaj ce-i împărtăşea această efuziune. El avea nevoie ca publicul (anturajul) să participe afectiv la momentul gestaţiei. Probabil, îl fascinau, deopotrivă, poezia în sine, cât şi actul producerii şi (de ce nu?) al reproducerii ei. Al contaminării celorlalţi. Încă din adolescenţă, poetul a intuit perfect drumul pe care urma să-l parcurgă creaţia şi receptarea sa. El a dorit să fie mereu în centrul atenţiei. Şi dacă în liceu i-a fascinat pe colegi, citindu-le din poeziile sale licenţioase, mai târziu avea să aplice un truc similar pentru a cuceri critica literară. Pentru aceasta, în locul cuvintelor neaoşe, autorul Necuvintelor a apelat la abstracţiuni şi termeni provenind din diferite domenii de activitate. Amestecul hibrid de cuvinte a avut efectul scontat. Critica a văzut în acest act (cu mici excepţii, desigur) o revoluţionare a limbajului poetic. Şi nu putem spune că revoluţia n-a avut loc. Nu putem nega nicidecum rolul extraordinar pe care l-a avut Nichita Stănescu în schimbarea percepţiei noastre asupra actului creaţiei şi a limbajului poetic. Nu, aici lucrurile sunt cât se poate de limpezi. Nichita Stănescu a deschis multe cărări, multe drumuri. A demonstrat că arta se poate face şi altfel decât cum eram obişnuiţi să vedem. Prin urmare, entuziasmul criticii e, într-o oarecare măsură, de înţeles. Cât priveşte anturajul, locul de unde au emanat şi s-au propagat, ideile şi metaforele stănesciene, acesta fusese cucerit de mult. La cârciumă, poetul se manifesta ca un adevărat prestigitator, jonglând cu noţiunile şi cuvintele cele mai obişnuite şi neobişnuite, încărcându-le, măcar în aparenţă, cu sensuri neaşteptate. Cuvintele se comportau asemenea unor porumbei şi iepuraşi, pe care poetul (ca un adevărat magician!) le scotea din pălăria sa simbolică şi le arunca în văzul tuturor pe masă, transformând-o într-un câmp de vânătoare. Cuvintele o luau razna pe „câmp” sau se înălţau în aer, în căutare de înţelesuri noi. Rolul anturajului (iar mai târziu, al criticii şi al cititorilor) era acela de-a vâna sensurile şi, mai cu seamă, nonsensurile liricii sale abracadabrante.