Editura Polirom, 2011

Un roman de aproape 650 de pagini (tirania tăcută a romanului, de care vorbea Pierre Assouline), câte numără ultimul scris de Jonathan Franzen, nu se citeşte uşor, dar stilul autorului american, unul aparent relaxat, avându-l ca maestru declarat pe Tolstoi, cucereşte şi impune. „Libertate” este cel de-al patrulea roman al unui scriitor căruia i-au mai apărut două în româneşte, toate la Polirom: „Al 27-lea oraş” şi „Corecţii” sunt romanele vieţii americanului mijlociu, cu poveşti care au drept fundal marea putere economică şi militară de peste Ocean, într-o perioadă când răul moral de care suferă este tot mai pregnant, după o confesiune a autorului. Toate romanele acestui scriitor, recent prezentat pe coperta revistei Time (în galeria selectă în care au mai intrat Salinger, Nabokov, Joyce, Updike etc), spun povestea unei familii din clasa de mijloc, dramele ascunse ale membrilor săi, eşecul comunicării între părinţi şi copii, soţi şi soţii soldate cu destrămarea acestora. „Libertate” nu face excepţie: familia Berglund, originară din Minesotta, este una oarecum obişnuită, însă figurile principale se impun într-o naraţiune amplă, cursivă, de o mare fineţele stilistică şi psihologică, dominată de un sentiment acut al nefericirii ca mod de viaţă contemporan. Walter Berglund are ascendenţă suedeză şi, ca urmare, gene nordice care fac din el un solitar şi un ambiţios pe linie socială, dublat de un caracter ferm, uşor mizantrop, dar iubitor de păsări sălbatice. Personajul său este cel al unui introvertit care a muncit mult să iasă din cercul strâmt al familiei tiranice, cu tată alcoolic, mamă abulică şi fraţi ignari. Patty Berglund este mezina unei familii în care ambiţiile sociale sunt, aşa zicând, mai mari. Părinţii ei trăiesc în lumea competiţiei politice, au activitate civică amplă şi opţiuni pe măsură. Fire voluntară, Patty îşi face în adolescenţă un nume ca sportivă, dar spiritul de competiţie – de care este impregnat romanul – se frânge brusc în urma unui accident. Nemulţumită de slaba atenţie acordată de părinţi activităţii ei sportive, ca şi de faptul că este mereu în umbra surorilor, ea se decide să devină mama perfectă. Căsătoria cu Walter, un tânăr capabil, serios şi deloc ipocrit îi deschide calea unei aşteptate fericiri. Naşte doi copii, pe Jessica şi pe Joey, dar trecutul o prinde din urmă, atunci când se reîntâlneşte cu Richard Katz, prietenul de facultate al lui Walter, devenit celebru interpret rock. Patty se reîndrăgoseşte de Richard, care iniţial tratează afacerea în termenii unui cuceritor plictisit. Lucrurile iau o turnură dramatică în momentul în care Walter se decide să facă isprava vieţii sale: un parc natural pentru protejarea pitulicei azurii, pe banii unui miliardar care detonează munţii pentru cărbune dar iubeşte păsările mici. Ajutorul său de nădejde este Lalitha, frumoasă, eficientă şi îndrăgostită de el. Împreună vor să schimbe îndărătnicia lumii. Tot împreună se îndrăgostesc şi Walter este profund tulburat de faptul că ar putea comite adulter. Partty o şi face deja cu Richard. De aici încolo, vieţile acestora trec prin schimbări dramatice şi liantul care ţinea lumea lor se rupe. Walter renunţă la Patty, se întoarce împotriva a ceea ce făcea ca angajat al Trustului Muntelui Azuriu şi este eliminat din joc. Înfrânt (Lalitha moare într-un accident, refuză să o mai vadă pe Patty), el se retrage, asemenea lui Thoreau, în natură, la cabana lăsată moştenire de mama sa. Însă luptătoarea Patty nu renunţă şi, după şase ani de gheaţă în relaţiile lor, revine, într-o scenă emoţionantă la cel pe care l-a iubit cu adevărat. „Libertate” este romanul unei căutări a fericirii personale, într-o Americă dominată de pasiunea banului şi de cupiditatea epocii postindustriale.

Editura ALL, 2011

Pentru Casandrele care profeţesc de o vreme încoace moartea filozofiei, opul destins al lui Ciprian Vălcan e o bună probă că lucrurile nu stau chiar aşa. Dar când una dintre aceste vestitoare ale extincţiei în găuri negre este Stephen Hawking, cum procedăm? Îl citim pe Ciprian Vălcan, fără doar ?i poate. Concepută sub forma unor scurte eseuri, adunate în trei capitole distincte, şi a câtorva sute de aforisme, grupate simetric, „Elogiul bâlbâielii”, cartea doctorului în filosofie al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (2002), totodată doctor în filologie al Universităţii de Vest din Timişoara (2005) şi doctor în istorie culturală al École pratique des hautes études din Paris (2006), este în fond un elogiu discret adus filozofiei ca mod de a gândi liber. Un mod, însă, neîncorsetat de rigori catedratice, fără bumbi şi cheutori academice, parafat cu acea seducţie de care este capabilă gândirea unui stilist suculent. Pentru că aşa ceva, fructe zemoase ale unei gândiri gurmande, mi se par exerciţiile de nelini?tire ale lui Ciprian Vălcan – grupate sub titulatura „Vocalizele ventrilocilor”, „Dumnezeu şi ascuţitoarea” sau „Supozitoarele lui Artaud”. Între ele, ca respira?ii în oglindă, „Despre Circe şi circ”, „Sindicatul maimuţelor, „Psihanaliza pinguinilor” reprezintă reţeaua fină, prin care poţi trece, dar nu poţi cădea, a unor aforisme de prima mână, unde exerciţiile de fulguranţă a gândirii practicate de doctorul parizian fac casă bună cu koan-urile bătrânilor budişti.

Bunăoară, vorbind/scriind despre bătrâneţe, autorul ne arată că în Evul Mediu exista o virtute peste care nu se putea trece, steaua polară a existenţei umane: înţelepciunea. Acea virtute dorită de califii cu iatagane şi dinţi din aur sau de alad(j)inii tuturor timpurilor, oaza (sau Şeherezada) unde aveau să debarce (eşueze) toţi cei care închipuiau un rost, un sens al vieţii lor mundane. A trebuit să vină modernitatea, epoca revanşei şi a monopolului hegelian pe Istorie, în care noi, cu braţe de oţel, privim plini de încredere Universul infinit, suiţi, ce-i drept, pe umerii anticilor, pentru ca tinereţea să devină scopul ultim al vieţii. Poate că basmul românesc o fi ştiind el ceva. Ceea ce altădată era virtute, azi se descalifică şi decade în gerontologie pură. Bătrân – până la eutanasie. În pagini dese, alerte, inspirate de un demon al disecării (cu brici de filosof) al firului în patru, Vălcan ne vorbeşte despre gânditorii care fac epocă şi despre cei ce refuză epoca. Amicul românilor, Cioran, cel cu „Neantul valah”, este, apud Peter Sloterdijk, „revanşistul dezinteresat”, cel care îşi emasculează din start epigonii şi se împotriveşte oricărei taxonomizări, tabel statistic, cu tot cu CNP. Şi cum „fiinţele pure sunt drepte”, rămâne să ni-l închipuim pe Cioran, gânditorul privat, nu omul, dacă poate intra în acea clasificare a lui Barbey D’Aurevilly atunci când acesta o privea, cam într-o dungă, pe fecioara lui Memling: „Fiinţele pure sunt drepte. După talie şi după mişcare se recunosc femeile caste; cele voluptuoase sunt zăbavnice, tânjitoare, şi se apleacă mereu, pe punctul de a cădea.” Fetele lui John Galliano ar spune (ne zic ele) altceva… Castul sau voluptuosul Cioran? Un filozof pur, a cărui „biserică este săpată într-o coastă de drac”, sau un tânjitor după epoca sibaritică în care zeii îndemnau direct femeile să fie zăbavnice şi voluptuoase, ba chiar profitau de asta? Iată un exerciţiu de opţiune a alterităţii pe care gândirea aprinsă a lui Vălcan ni-l poate inspira, în epoca noastră în care, după spusa lui Comte-Sponville, doctorii sunt cu mult deasupra poeţilor. Poate pentru că poeţii nu emit reţete! Prea multă igienă strică, suntem avertizaţi. Iar dacă mai aflăm, cu stupoare, jucată sau veritabilă, că „poezia nu e decât menstruaţia bărbaţilor” (a spus-o unul Attar, despre care mărturisesc că nu ştiu nimic!), nu ne rămâne decât să citim cu mirări de neofi?i sau cu sughiţuri de râs o carte care incită până şi minţile cele mai leneşe. Una dintre ele tocmai a scris. Nu ne rămâne decât să aşteptăm cu calm noua sa carte, anunţată de aceeaşi editură: „Logica elefanţilor”. Sună ca o captură de fildeşi făcută de un Rimbaud filozof, nu-i aşa?